Ananda Shankar lupta impotriva cancerului prin dans

Acesta este o oda inchinata Zeitei Mame pe care majoritatea dintre noi , cei din India, o invatam in copilarie. Eu am invatat-o cand aveam patru ani, stand la genunchiul mamei. Anul acela ea mi-a prezentat dansul si astfel am inceput sa cochetez cu dansul clasic. Incepand de atunci, au trecut deja 4 decenii, m-am antrenat cu cei mai buni din domeniu, i-am invatat pe cei tineri si pe cei in varsta deopotriva, am creat, am colaborat, am coregrafiat.

Cea mai mare reusita a fost in anul 2007 atunci cand am primit a patra cea mai inalta distictie pentru civili a acestei tari, Padmashri pentru contributia mea la arta.

Insa nimic nu m-a pregatit pentru ce aveam sa aud in prima zi a lunii iulie 2008. Am auzit cuvantul carcinom. Da, cancer la san. Stand socata in biroul doctorului meu, am auzit si alte cuvinte "cancer, "stadiu, "grad". Pana atunci cancerul era doar zodia prietenului meu. In ziua aceea am realizat ca aveam un nou partener de viata nebinevenit, neinvitat. Ca dansatoare, cunosteam cele 9 rasa: furie, valoare, dezgust, umor si frica. Credeam ca stiam ce este frica. In ziua aceea am invatat ce inseamna cu adevarat frica.

Coplesita de enormitatea tutror faptelor si de sentimentul ca am pierdut total controlul, am plans din belsug si mi-am intrebat dragul sot: "Asta este tot? Acesta este sfarsitul drumului? Acesta este sfarsitul dansurilor mele?" Iar el, avand un suflet pozitiv, a spus: "Nu, aceasta este doar o pauza, o pauza pe durata tratamentului si te vei intoarce sa faci ceeea ce stii sa faci tu cel mai bine". Am realizat atunci ca eu, desi credeam ca detin controlul absolut asupra vietii mele, puteam controla doar 3 lucruri: gandurile mele, mintea mea, imaginile pe care aceste ganduri le creau si actiunile pe care le precedau.

Asadar am ajuns aici balacindu-ma intr-un vartej de emotii si depresie alaturi de enormitatea situatiei, dorindu-mi sa merg intr-un loc al vindecarii, al sanatatii si al fericirii.