Tataneasa

Tataneasa (lat. Symphytum Oficinale), denumiri alternative: barba tatei, iarba intaritoare, gavat, lutatina, mierea ursului, madar, tacin, tatana, tataneata.


Aceasta planta este una din cele mai valoroase având proprietati unice ce o fac de neînlocuit în unele boli grave cum ar fi ulcerul stomacal, cancerul la stomac sau inflamatiile articulare.

Planta creste prin locuri umede, prin vii, pe lânga drumuri, santuri, pe lânga garduri etc. Planta este multianuala si poate atinge înaltimi de 80 de centimetri.
Tulpina este paroasa, aspra, frunzele lunguiete, ovale, aspre si ascutite la vârf. Florile, de forma unor clopotei, au culoarea alb-rosie spre violet, apar în perioada mai-iunie. Radacina este puternica, în exterior de culoare neagra maronie iar în interior alba spre galben. Radacina plantei fiind adânc fixata în pamânt, tataneasa nu poate fi usor distrusa.

De remarcat ca radacina de tataneasa trebuie bine uscata la 40° - 60°, din ea se poate obtine o faina, foarte utila în tratamentul multor boli. Se folosesc si frunzele de tataneasa, fie în stare proaspata, fie uscate.
în scrierile vechi, se pomeneste despre tataneasa ca o planta folosita înca din Evul Mediu la tratamentul fracturilor osoase. Numele sub care întâlnim planta în scrierile vechi este comfrey (lat. conferre = a înadi, a îmbina), denumire ce se foloseste si astazi în limba engleza. Cunoscuta Hildegard von Bingen, una din personalitatile ce s-a ocupat în vechime cu plantele medicinale, când se refera la tataneasa îi spune „ Consolida".

În unele zone, tulpinile şi frunzele tinere se consumă fierte, ca legume, în supe şi ciorbe, iar lăstarii tineri se folosesc ca surogat de sparanghel. Frunzele şi rădăcinile au o puternică acţiune antiimflamatorie şi hemostatică, astringentă, antidiareică şi antidizenterică, emolientă şi expectorantă, cicatrizantă, decongestivă, antitumorală.