MAGHIRAN

Maghiranul (Majorana hortensis) este originar din Arabia şi Egipt. La noi se cultivă pe suprafeţe întinse, ca plantă condimentară, utilă mai ales în condimentarea preparatelor din carne. Este o plantă erbacee, plăcut mirositoare, frecvent cultivată prin grădini ca plantă ornamentală, dar se cultivă şi ca planta aromatică, avînt numeroase întrebuinţări ca sedativ (în caz de insomnie), tonic, carminativ, antispasmodic, diuretic.


Maghiranul este o planta foarte aromata, facand parte din familia mentei, este o planta perena, care este aromata "din cap pana in picioare", atat tulpinile cat si frunzele avand o aroma specifica, greu de confundat.

Maghiranul este un adevarat medicament pentru tratarea guturaiului, febrei, vomei, diareei, hepatitei, malnutritiei la copii, sau a eruptiilor cutanate. Un decoct din maghiran, baut de 2-3 ori pe zi poate produce un efect sudorific puternic, dar  inlatura si mirosul neplacut degajat, uneori, din cavitatea bucala. Pruritul, care este o mincarime frecventa a pielii, poate fi alungat prin tamponarea locala cu zeama rezultata din fierberea a 150 gr maghiran in 500 ml apa. Maghiranul este cunoscut si ca un bun diuretic si stimulent al apetitului, ajutind la eliminarea mucozitatilor. In traditia populara chineza, maghiranul este cunoscut si ca un regulator al temperaturii corpului, fiind adesea folosit in locul ceaiului negru, in timpul verilor toride.

Maghiranul este utilizat atat proaspat (se consuma doar frunzele de maghiran si acestea doar cand sunt de un verde intens si nu dau deloc semne de oboseala) cat si uscat, desi prin uscare isi pierde mult din aroma.  De cele mai multe ori, maghiranul se foloseste la asezonarea mancarii chiar inainte de a fi servita si nu se gateste impreuna cu aceasta. In bucataria romaneasca e folosit la mancarurile pe baza de leguminoase tari, cum ar fi varza sau cartofii. In bucatarie frantuzeasca, maghiranul este unul dintre ingredientele de baza ale faimosului condiment "fines herbes".