Gratiela Carmen - Ar fi trebuit sa fiu raw vegan de cand m-am nascut

...dar pe acea vreme, porcul, laptele si ouăle tronau triumfătoare pe mesele tuturor.
Şi aşa a fost mulţi ani de la naşterea mea până în momentul când am început să conştientizez că trupul nu-mi este dat ca un dar, ci mai degrabă un fel de împrumut divin.
Am avut, (poate?!) ghinionul să acumulez câteva  boli care, pentru alte persoane, se puteau prelungi cu lungi drumuri spre cabinete medicale sau spitale. Cred ca divinitatea mi-a dăruit ceva foarte preţios, mai preţios decât aş fi putut să-mi imaginez: instinct! Cu acest dar am mers în viaţă refuzând cu fermitate spitalele şi medicamentele, dar să nu-ţi închipui că am fost o persoană bolnăvicioasă. Nu, din contra, am fost şi sunt o persoană cu un trup robust, rezistent la răceli, gripe şi alte boli care circulă şi te doboară când îţi este viaţa mai frumoasă. Şi totuşi, am avut parte de experienţe care aveau să-mi influenţeze întreaga viaţă.

Acum 23 de ani, am fost diagnosticată, din întâmplare, cu hipertiroidie şi nodul pe partea dreaptă. Pentru mine, la acea vreme, boala aceasta nu-mi zicea absolut nimic, mai ales că eram internată în spital cu o hepatită care la acea vreme era intitulată „non A- non B”, hepatită luată în urma unei transfuzii de sânge. Au trecut ceva ani de la aceste două întâmplări. Hepatita am tratat-o cu un regim alimentar care era la modă la acea vreme şi, fără prea multe atenţii, iar cu  timpul am uitat de această boală, ca de altfel şi de hipertiroidia care îmi făcea curte asiduu, şi asta până când nepăsarea mea dădu frâu liber unei boli ce începuse să facă ravagii. Când am început să simt acut schimbările ce-au pus stăpânire pe mine am conştientizat ce înseamnă hipertiroidia şi un control la  endocrinolog mi-au confirmat gravitatea bolii. Am plecat puţin buimăcită şi bulversată din cabinetul medicului, cu un bilet de trimitere către o sală de operaţie la Parhon şi  ataşat biletului de internare  o reţetă cu nişte medicamente care aveau nişte denumiri atât de sofisticate că mă speriaseră pe moment. Am stat foarte mult şi m-am gândit foarte serios la această situaţie, fiind conştientă că hotărârea ce aveam s-o iau îmi va influenţa profund drumul în viaţă. Şi acum instinctul mi-a dăruit o preţioasă hotărâre: refuzul de a mă opera şi de a lua orice fel de medicamente. Am avut norocul de a intra în posesia unei cărţi despre zonoterapie sau reflexoterapie pe care, la început, am citit-o de la prima până la ultima pagină fără pauză. Era o carte redactată la maşina de scris şi pe care  am copiat-o pe toată. Am început tratamentul indicat în carte, fără să fiu convinsă de rezultate, iar după o lună am făcut controlul de rutină. Surpriză, şi mirare pe chipul medicului meu curant! Nodulul nu se mai simţea la palpare, unele simptome dispăruseră aproape complet (palpitaţii, tremurături, dorinţă continuă de dulce, etc., doar temperatura  corpului mai ridicată - cam 37ºC şi un mic nod în gât). După încă o lună de tratament zilnic de reflexoterapie, la control şi la tomograf, nodulul dispăruse complet. Acest lucru mi-a confirmat că alegerea mea fusese luată corect. Angoasele ce pusese stăpânire pe mine începuseră să dispară, dar trebuie să recunosc că am făcut şi multe exerciţii de voinţă, de autoeducare, cu impuneri pe retina sufletului aproape cu forţa a unor imagini plăcute, vesele şi fericite.

 

Au mai trecut câţiva ani şi, cu un tratament complet de reflexoterapie de cel puţin trei ori pe an, am reuşit să ţin la distanţă această boală care este destul de greu de suportat.
Deşi se spune că această boală te roade atât de mult încât slăbeşti şi devii o umbră, la mine nu s-a verificat această teorie. Întotdeauna am avut grijă la greutate, diete lungi şi chinuitoare sfârşeau într-un castron de cartofi prăjiţi şi o cană imensă de Cola.  Dar niciodată nu am depăşit limita bunului simţ până acum, când, parcă inconştientă, am întors spatele sănătăţii şi am acceptat tacit să alunec pe panta nepăsării şi delăsării.

Ani la rând am fost o consumatoare model pentru multe tipuri de industrii, inclusiv cea alimentară.  Anii de lipsuri dinainte de `89 au dus la carenţe grave în modul  meu de a gândi vis-a-vis de alimentaţie. Când alimentele au început după anii `90 să  invadeze rafturile magazinelor, când ambalaje frumos colorate îmi încântau imaginaţia, când pofta de tot ce îmi fusese interzis sau la raţie avea şi materializare în rafturi, atunci a început nebunia! Dar adevărata nebunie ce ducea poftele de la agonie la extaz a început când, încetul cu încetul, au început să apară hipermarketurile!

Anii în care aveam portofelele pline mi-au permis să cheltuiesc până la paroxism  tot ce vedeam prin galantare, chiar dacă, în final, ajungea la gunoi dacă nu-mi plăcea. Şi, trebuie să recunosc, mâncam orice, cu o inconştienţă iritantă. Mâncam pe fugă salamuri frumos colorate, pui înfipţi în ţepuşe şi fripţi in faţa noastră pentru a ne biciui şi mai mult poftele, prăjituri zemoase cu moţuri mari de ciocolată. Atunci devenisem sclavul industriei alimentare! Nu citeam la etichete decât titulatura (dacă era cazul)… nu componenţă, dată de fabricaţie, NIMIC!

Intram în panică atunci când cămara nu gemea de sucuri carbogazoase şi navete de bere, iar frigiderul de salamuri şi şunci pe care nici căţeii nu doreau să le mănânce.
Inconştienţa care pusese stăpânire pe simţurile şi poftele mele mă ducea spre zombificare. Nici kilogramele în plus nu mai reuşeau să mă atenţioneze de prăpastia în care mă rostogoleam inconştient. Trecuseră destui ani de la `89 încoace şi nu mai aveam nicio scuză pentru dezmăţul culinar şi ospăţul otrăvurilor ce le ingeram; încercasem toate produsele: de la turcisme, chinezisme până la „branduri” europenizate şi împachetate în imense magazine ce ne-au invadat oraşele, dar mai cu seamă viaţa, deviind valorile ei spre ceva ce nu-mi aparţinea.

Fast food-urile au devenit punctul de atracţie a picilor ce sunt îndopaţi de părinţi inconştienţi.
Doar bolile ce ne lovesc ne mai pot deschide ochii că ne otrăvim cu plăceri exaltante şi pofte derutante.
Am avut norocul de-a nu mă îmbolnăvi atunci când am hotărât să-mi îngrijesc trupul deja încercat de traume vrute şi nevrute care l-au lovit de-a lungul anilor.
Şi, aşa cum m-am lămurit, Cineva acolo Sus chiar  mă iubeşte.

A fost o surpriză şi pentru mine hotărârea pe care am luat-o în acea dimineaţă. Nu fusese nimic premeditat, nu fusesem ameninţată cu vreo boală, nu sufeream fizic într-un fel,  poate că a fost un imbold instinctiv la ceea ce copilul meu hotărâse cu vreo două săptămâni înainte. Deci, în acea dimineaţă însorită, în faţa cafeluţei (de fapt era o cană imensă cu cafea solubilă!) m-am auzit spunându-i lui Paul: „de azi nu mai mănânc niciun fel de carne”. Şi azi îmi aduc aminte de privirea mirată şi puţin distrată a soţului meu parcă dorind să-mi spună că vise urâte din noapte puseseră stăpânire pe mine. Şi totuşi totul fusese cât se poate de serios şi de durată. Au trecut aproape trei ani de atunci şi, odată cu trecerea timpului, am devenit sensibilă la mirosul de carne şi sânge, ele provocându-mi o puternică repulsie. Trupul parcă se simţea ceva mai uşor, dar tot nu dădeam jos kilogramele care se aşezaseră pe trup îngreunându-l. Tiroida se mai răscula din când în când şi-mi aducea aminte de existenţa ei.

Cu ceva ani în urmă cumpărasem o carte cu exerciţii taoiste, carte care mi-a dezvăluit şi mi-a confirmat că trebuie să-ti iubeşti şi să-l respecţi trupul dacă doreşti ca el să-ti răspundă la fel. Am început un exerciţiu pentru tiroidă, de fapt un masaj foarte uşor şi simplu, şi am reluat şi reflexoterapia. Trebuie să recunosc că anii în care am făcut cunoştinţă cu hipertiroidia nu existau informaţii, internetul, totul ţinând de instinct, iar la mine, din fericire, a funcţionat perfect. Au trecut 23 de ani de când această boală nu vrea să plece, dar, cu ajutorul unor tratamente simple, la îndemâna oricărui, am reuşit să trăiesc fără să simt prea mult boala, nu m-a deranjat şi bulversat prea tare, şi pe deasupra am tiroida la locul ei. Trebuie să subliniez că NICIODATA nu am luat absolut niciun medicament pentru tiroida, de fapt nu prea am fost fan medicamente. Am apelat la ele in caz de extremă urgenţă şi acelea fiind de la firme naturiste. Analizele pe care mi le fac o dată pe an îmi confirmă că ceva nu este în regulă cu tiroida, TSH, T3 si T4 fiind  uşor crescute, dar nu îngrijorător. Cum simt un uşor nod în gât trec pe un tratament uşor de întreţinere de reflexoterapie şi masajul taoist pe care îl fac în fiecare seară doar 3 minute! Întotdeauna te voi ruga dacă eşti bolnav să încerci să te mai gândeşti atunci când vei lua o hotărâre în ceea ce priveşte un tratament căci „hapurile” nu te vindecă ci, din contra, te ucid încetul cu încetul fără să-ţi dai seama că şi tu ai contribuit la acest deznodământ. Niciodată nu am uzat de medicamente şi nici nu-mi doresc să ajung vreodată. Prefer un tratament cu „buruienile” din curte căci ele sunt darul de nepreţuit dăruit cu mărinimie de Dumnezeu, iar farmacia Lui este şi a noastră: toată verdeaţa care ne înconjoară şi ne face viaţa atât de frumoasă şi parfumată este Farmacia noastră.

Acum un an am găsit  Studiul China şi am citit această carte cu un oarecare regret. Cu un în urmă îl pierdusem pe bunul meu tată pe care l-a învins un cancer virulent la creier. Poate dacă ştiam de existenţa acestei cărţi alt drum ar fi avut….. cine ştie? Oricum, acest lucru m-a impulsionat şi mai mult spre a şti şi a afla despre o viaţă sănătoasă, căutând cu disperare echilibrul care îmi fusese zdruncinat cu mulţi ani în urmă, iar acum, suferinţa tatălui meu, care fusese un om foarte cumpătat, mi-a demonstrat încă o dată că nu aceasta era calea spre  o sănătate care să-mi stăpânească trupul şi sufletul.

Nu vreau să te plictisesc, dar aş dori să-ţi relatez pe scurt un eveniment care m-a marcat profund. Am fost fumătoare aproape 25 de ani. Şi, aşa cum începe viaţa fiecărui fumător, la început a fost distracţie şi curiozitatea, şi cu timpul, se instalează obişnuinţa, cel mai mare duşman al omului. În ultimii ani mă gândeam că ar fi trebuit să renunţ la ţigări, mai ales că devoram într-o zi aproape 2 pachete. Niciodată nu am încercat, aveam impresia că mă mint pentru că în sinea mea nu-mi doream acest lucru. Aşa au trecut anii, până la începutul toamnei din anul trecut când, foarte brusc s-a instalat o răceală destul de virulentă. Deşi am mai avut asemenea răceli, chiar şi mai urâte, printre accese de tuse, febră destul de mare, îmi aprindeam ţigara fără să simt măcar „plăcerea” de a  fuma. Şi, într-o dimineaţă, am hotărât să nu mai fumez. Mi-am spus că dacă acum n-o fac, rămân cu ţigara tovarăş de drum până la final. Am convingerea că îngerul meu păzitor mi-a auzit strigătul meu de ajutor, căci din acel moment a început lupta cu ţigările. Răceala a trecut destul de repede, mai ales că aveam 3 zile de când nu mai fumam, dar imediat după ce m-am însănătoşit a început teroarea. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar îţi spun sincer că nu simţeam nevoia aceea acută de a trage în piept o ţigară, aşa cum mi se întâmplase de nenumărate ori. Şi totuşi eram agitată şi nervoasă. Nu-mi găseam locul, nici măcar atunci când îmi puneam căştile, ascultam muzică şi citeam ceva. Am refuzat acele „suplimente” care să ţină locul ţigărilor: bomboane, ciocolată, biscuiţi, etc. Şi dintr-o dată mi-am dat seama. Devenisem sclavul obiceiului, sclavul gesturilor şi a unor reflexe ce se formaseră dea lungul anilor, şi, fericită, am găsit imediat înlocuitorul: făceam 2 litri de ceai neîndulcit (mentă şi pojarniţă) care stătea într-o carafă la bucătărie. Când se apropia termenul de ţigară, mă îndreptam la bucătărie, îmi umpleam o cană mare de ceai, luam telecomanda de la televizor şi mă „plimbam” la tv.  şi-mi satisfăceam reflexul atunci când fumam. Mă gândeam cât de robotizată devenisem, până şi la fumat. Mă urcam în maşină, îmi aprindeam ţigara, chiar dacă drumul meu dura doar 10 minute, coboram din maşină îmi aprindeam iar ţigara, şi tot aşa. Cert este că, după o lună, ticurile mi-au dispărut de la sine, mi-am inoculat în subconştient că nu-mi place mirosul de ţigară şi chiar aşa a fost. Nu mai suport mirosul de ţigară, nu am nicio nostalgie vis-a-vis de perioada când eram fumătoare, ba chiar parcă îmi este foarte greu să cred că am fost fumătoare atâta amar de vreme, şi am învăţat un lucru foarte important care, sper, să mă fi făcut puţin mai înţeleaptă, şi anume că viciile pot fi foarte uşor învinse, căci viciile sunt de fapt reflexe şi gesturi care ne-au înrobit. Noi suntem, de fapt, duşmanii noştri, şi, dacă nu ne dăm seama de acest fapt, întreaga viaţă se va risipi pe nişte vicii închipuite.

Acum vreo 6 luni, când stăteam de vorbă cu copilul meu, am aflat de la el despre stilul de viaţă raw vegan. Şi spun stil de viaţă pentru că, pentru mine este mai mult decât un fel de alimentaţie, este un stil de viaţă  curat, pur la trup şi suflet. Dar, prima oară când am auzit de unele principii de bază, chiar am zâmbit neîncrezătoare. Nu credeam că poate cineva să mănânce totul crud… era ceva ce părea mai degrabă desprins din rândurile unor cărţi de aventuri. Am dat totul uitării pentru o scurtă perioadă de timp când, am fost invitată într-un grup pe facebook „Alimentaţia vegană fără foc”. Am început să citesc, la început destul de timid, postările raw veganilor, dar totul era ceva nou, incitant, interesant şi care, aşa cum simţeam, mă atrăgea,  apoi am început să citesc cărţi despre hrana vie. Căutarea mea se pare că ajunsese la sfârşit.  Am conştientizat că nu era de ajuns doar renunţarea la carne. Corpul meu, tot greoi se mişca, şi îmi cerea acel ceva de care el era conştient că are nevoie, numai eu încă nu realizam ce. Începuse o răscoală în mine, îmi tulbura somnul şi gândurile.

Nu cred că totul este întâmplare  în viata noastră, ci mai degrabă sunt semnale pe care noi uneori le auzim, iar alteori trecem surzi, muţi şi orbi pe lângă ele.
Şi, aşa cum se întâmplase acum trei ani când viaţa mea s-a schimbat complet, tot aşa, într-o dimineaţă  de vineri mi-am anunţat soţul că nu mai mănânc mâncare gătită. Nu a mai fost un şoc pentru el, se obişnuise cu „ciudăţeniile” mele, şi, pentru că au trecut trei ani de la primul şoc, acum ştia că totul avea să fie la fel de serios.
Deşi luasem această hotărâre, pot să-ţi spun că eram complet dezorientată, bulversată şi puţin speriată. Ştiam să prepar tot felul de mâncăruri gătite la foc, dar aici, bucătăria „fără foc” mi se părea ceva nou, greu de descifrat şi necunoscută. Prima săptămână m-am încăpăţânat să nu mănânc nimic gătit la foc, doar salate şi sucuri. Am descoperit blogul Ligiei Pop pe care l-am „răsfoit” în întregime, blogul Bucurie, Bunastare, Hrişcă, până când am ajuns la Corina Bacalu de care m-am îndrăgostit iremediabil. Mi-am regăsit în ea, acel adolescent rebel, mereu îndrăgostit  de tot ce te înconjoară, şi stilul ei m-a cucerit. Atunci am ştiut că hotărârea mea este una bună şi că voi şti de la sine ce este de făcut. Aşa am şi făcut. M-am liniştit complet şi mi-am lăsat imaginaţia şi instinctul să mă ghideze în această mare aventură aşa cum au făcut în momentele de răscruce, caci raw vegan este cu adevărat  o aventură plăcută, o experienţă ce-ţi va colora viaţa şi te va îndruma pe calea unei sănătăţi depline.

Atunci când îţi alegi drumul, este bine să fie ales cu detaşare, fără prejudecăţi şi obsesii,  totul  trebuie să fie plăcere şi firesc, aşa cum am ales şi  eu. Instinctul niciodată nu m-a trădat şi, acum, când alegerea fusese luată, a fost ceva firesc ca şi cum drumul meu pe aici trebuie să treacă, drum drept, liniştit şi plăcut.

În fiecare zi am revelaţia unui copil ce descoperă viaţa pentru prima oară. Gusturi şi mirosuri noi îmi umplu nările şi mă cuceresc de fiecare dată. Atâtea legume şi fructe cărora nu le ştiam mirosul proaspăt, nu le cunoşteam gustul ce-mi invada fiinţa… Iubesc mâncarea simplă, soft, diafană şi care să te cucerească cu tandreţe. Mâncarea sănătoasă este aşa cum am bănuit, plăcută, delicioasă şi surprinzătoare. Dar, foarte important, este cu adevărat sănătoasă. Trupul a început să se simtă bine şi vioi, a aruncat la gunoi 12 kg doar in doua luni, fără efort, şi este plin de viaţă. Clocotul ce-mi trece prin vene este adevărata viaţă ce abia acum îmi pulsează cu neliniştea şi zbuciumul unui adolescent. Nu mai am acea foame ce parcă-mi seca trupul, voinţa şi chiar conştiinţa. Nu mai am obsesii legate de mâncăruri, prăjituri.  Sunt liniştită.

Nu este nimic complicat şi nici nu trebuie să fie, şi, dacă te hotărăşti să mi te alături, nu te speria, lasă lucrurile să curgă normal, să acţionezi aşa cum simţi, căci acest stil de viaţă trebuie să-ti fie o plăcere, o continuă aventură, ca şi cum azi ai pleca într-o vacanţă pe care tu,  în visele tale, o doreai cu disperare.

Am început să slăbesc destul de spectaculos fără niciun  efort, dorinţa aceea mistuitoare de dulciuri a dispărut complet, dorm mult mai bine, nu mai sunt agitată în timpul somnului, dar ceea ce este  foarte important, simt cum îmi pulsează sângele în trup şi sunt mai veselă. Ah, ce-mi place să râd, dar cu toată fiinţa, să-mi curgă lacrimi pe obraji, să mi se umple plămânii cu fericire şi să o împrăştie în tot corpul!

Gratiela poate fi gasita la adresa: gratziela-retete.blogspot.com