Vita-de-vie, elixir de sanatate si voie buna | SuntSanatos.ro
facebook suntsanatos.ro    pinterest suntsanatos.ro    googleplus suntsanatos.ro    rss suntsanatos.ro

Vita-de-vie, elixir de sanatate si voie buna

Fitoterapie

Arbust (liană) târâtor, agăţător, cultivat în numeroase soiuri; se mai numeşte acrid, aguridariu, aguridă sălbatică, aghie, agrişe, ouă aută, coarnă, corniţă, cornurată, gie, ghie, halângar, halângă, hălângari, hălângi, heghi, heghiu, jie, jiţă de jie, labruscă, labruscuţă, lăuruscă, Iăuruşcă, Iduruşcă, leoruş, leuruşcă, levruşcă poamă, răluşcă, rămurşucă, razachie, răzăchie, vie, vie sălbatică, vinie, viţă 

strugure

O plantă preistorică
A fost cunoscută omului preistoric, la început pentru particularitaţile portului său, iar apoi pentru fructele sale. Viţa-de-vie a intrat în cultură în urmă cu peste 8.000-10.000 de ani. Numeroase inscripţii şi vestigii dovedesc că ea a fost apreciată şi preţuită la popoarele vechi. Cu 6000 ani î.Hr., viţa-de-vie era cultivată de caldeeni, egipteni şi greci, care cunoşteau arta vinificaţiei; de asemenea, babilonienii apreciau via şi vinul. Egiptenii aveau cunoştinţe despre soiuri de viţă şi feluri de vin. În acele timpuri, vinul era aşa de mult apreciat şi cinstit, încât au făurit un zeu al vinului, pe Osiris, cunoscut sub numele de Dyonisios la greci şi, mai târziu, de Bachus la romani. În secolele al Vl-lea şi al V-lea î.Hr., pământurile arabe sunt transformate în vii. Vechii greci dezvoltă vinificaţia. În prepararea vinurilor, ei folosesc diferite specii de buruieni, punând astfel bazele preparării vermuturilor, cunosc şi folosesc metoda concentrării vinurilor, care înainte se beau cu apă. Geto-dacii practicau meşteşugul culturii viţei-de-vie şi cel al vinificaţiei, pe care îl dezvoltă simţitor. Ei aveau cunoştinţe înaintate despre soiurile de viţă, despre tăierea şi cultivarea viţei-de-vie, despre cultura solului în plantaţiile de viţă. Preparau două feluri de vinuri, unul pentru patricieni şi altul pentru plebei. Cunoşteau fitilele de sulf, întrebuinţate şi azi, pe scară mică, în vinificaţie. Cultura viţei-de-vie şi preţuirea vinului s-au bucurat de mare cinste şi la strămoşii noştri. Viţa-de-vie se cultivă în părţile noastre cu 700-1000 de ani î.Hr. Viile agatârşilor, aflate în părţile Transilvaniei de azi, ca şi cele din străvechile podgorii din zona viticolă a colinelor şi dealurilor Subcarpaţilor Sudici, datează din perioada bronzului. Herodot precizează că agatârşii, care au trăit în părţile noastre în secolul al Vl-lea î.Hr., aveau vii renumite. Pe teritoriile locuite anterior de sciţi şi agatârşi, urmaşii acestora, geto-dacii, dispuneau de imense plantaţii de vii pe colinele carpatice ale Moldovei, Munteniei şi Olteniei, precum şi pe versantul de vest al Transilvaniei. La geto-daci, vinul produs depăşea cu mult nevoile de consum propriu. El constituia unul dintre principalele articole de schimb cu popoarele înconjurătoare. Un schimb direct avea loc între podgorenii geţi şi negustorii greci. Geţii transportau pe cai mărunţi burdufuri încărcate cu vin spre porturile Dunării, pe care grecii le goleau în amfore. Pe vinurile din Dacia se punea mare preţ. Geto-dacii beau vinul din coarne de bou, din ulcică sau din tigvă. Ei extinseseră mult viţa-de-vie şi produceau foarte mult vin. Podgoriile Daciei şi vinul de aici reprezentau o atracţie pentru popoarele migratoare. Burebista, organizatorul statului dac, îngrijorat de acest lucru, a dat ordin de distrugere a viilor. După moartea lui Burebista, locul lui a fost luat de Decebal. Sub Decebal (noul rege al dacilor), viticultura s-a refăcut. După cucerirea Daciei de către romani şi venirea lor pe teritoriul Daciei, au găsit o viticultură înfloritoare. Însăşi noua medalie bătută de romani după cucerire, intitulată "Dacia felix”, face dovada gradului de dezvoltare a viticulturii în Dacia. Pe reversul acestei medalii era înfăţişată o femeie aşezată pe o stâncă, iar doi copilaşi îi prezintă spice de grâu şi struguri. Romanii introduc în Dacia noi soiuri de viţă, îmbogăţind sortimentul autohton. Aplică practici deosebite în vinificaţie şi procedee de tăiere a plantei. În această perioadă se descoperă unele însuşiri medicamentoase ale vinului şi ale sevei scurse din butucul de viţă, după tăiere. În perioada migraţiei popoarelor (secolul XI-XII), viticultura pentru daco-români a devenit principala ocupaţie în regiunile carpatice. Dacia exportă vinuri în oraşele romane. În secolul al XII-lea (1173), vinurile din regiunile carpatice erau aşa de mult apreciate, încât dogele Sebastian
Zianii le-a exceptat de la preţul maximal impus celorlalte produse similare, locale sau străine. În perioada ocupaţiei turceşti, cultură viţei-de-vie a continuat în vechile noastre podgorii. Coloniştii saşi, care vin în Transilvania în secolul al XII-lea, sunt scutiţi pentru un timp de la plata impozitelor pentru cultura viilor.
Începând din secolul al XV-lea, viile apar des. În actele de donaţii făcute mănăstirilor. Ştefan cel Mare şi Sfânt a încurajat dezvoltarea viticulturii în general şi îndeosebi pe cea
de la Cotnari, unde viţa-de-vie se cultiva cu multe secole înainte de domnia lui (1457-1504). Extinderea viticulturii în Moldova, producţia şi calitatea vinurilor obţinute sunt menţionate şi de Dimitrie Cantemir. În acest timp, viticultură şi vinificaţia au cunoscut o dezvoltare asemănătoare şi în celelalte ţinuturi locuite de români, în Transilvania şi Valahia. Vinurile din Ţările Româneşti, prin abundenţa şi calitatea lor, alcătuiau un articol deosebit de important pentru export. Convoaie nesfârşite de care şi căruţe transportau vinurile din Ţările Româneşti spre Viena, Budapesta, Polonia, Pocuţia, Odessa, Harcov, Crimeea. Vinurile de Dealu Mare erau îndrumate spre Transilvania prin cunoscuta trecătoare Tabla Buţii, unde era şi o renumită vamă pentru ele (T. Martin, 1960). În continuare, viticultura s-a menţinut ca o ramură de bază a agriculturii. În prezent viţa-de-vie este bine reprezentată în cultură în podgoriile Drăgăşani, Ştefăneşti, Dealu Mare-Istrita, Odobeşti, Panciu, Nicoreşti, Cotnari, Huşi, Târnavelor, Aradului, Murfatlar, Ostrov etc.
Factorii climatici principali pentru cultura viei sunt: temperatura, lumina şi umiditatea.

DESCRIEREA SPECIEI.
Rădăcini pivotante, la exemplarele provenite din sămânţă şi rădăcini adventive, la cele provenite din butaşi, marcotaj, care au de regulă o aşezare etajată. Cele bazale reprezintă etajul inferior, cele mijlocii reprezintă etajul mijlociu, iar cele superioare reprezintă etajul superior. Cea mai mare importanţă o au rădăcinile bazale. Prin dezvoltarea lor în adâncime, ele asigură butucului o mai bună stabilitate, o mai bună aprovizionare cu apă şi o rezistenţă mai mare la secetă. Tulpina poate atinge lungimea de 25-30 m, iar scoarţa se desprinde în fâşii; în cultură tulpina este scurtă şi se numeşte butuc. De pe ea pornesc ramuri de ordinul I, numite braţe, iar de pe ele, ramuri de ordinul II, numite coarde. Pe coarda anuală se găsesc copili, cârcei, pedunculi de struguri şi muguri. Cârceii sunt bi- sau trifurcaţi. Frunze orbicular-cordate, 3-5 lobate, pe faţa superioară glabre, pe cea inferioară păienjenos-tomentoase, pe margine neregulat-dinţate. Flori hermafrodite, galbene-verzui, grupate în ciorchine; caliciu rudimentar, cu 5 dinţişori; corola, din 5 sepale lipite la vârf, caducă în momentul înfloririi; androceu din 5 stamine, având altern glande nectarifere; gineceu cu ovar superior şi stil scurt, purtând terminal stigmatul uşor turtit, capital. Înflorire, V. Fructe, bace de mărimi şi forme variate, albastreviolacee, rozacee, galbene, galbene-verzui, variind după soi. Seminţe, 2-4 în fiecare fruct. Longevitate, 200-300 ani.

RECOLTARE.
Strugurii se recoltează manual când ajung la maturitatea fiziologică. După recoltare, strugurii de masă se aşează în lădiţe şi se expediază la piaţă sau la fabricile de conserve. Strugurii pentru vinificaţie sunt folosiţi în acest scop.

COMPOZIŢIE CHIMICĂ.

Pulpa boabelor de strugure conţine apă, zaharuri fermentabile, acid tarctic liber, alţi acizi organici, protide, hidraţi de carbon, sodiu, potasiu, fosfor, calciu, fier, vitaminele A, B1, B2, niacina, vitamina C. În pieliţă există: taninuri, substante lignoase insolubile, acizi liberi, substanţe minerale, apă etc.
FITOTERAPIE. Frunzele şi strugurii au utilizări terapeutice în medicina umană cultă şi tradiţională. Frunzelor li se atribuie proprietăţi astringente, capilar protectoare, tonic venoase, tonifiante ale pielii. Boabele (bacele) de strugure au acţiune stimulatoare pentru sistemul nervos central; împiedică procesele de putrefacţie în intestinul gros; împiedică intoxicarea sau limitează acţiunea toxinelor din organism; deschid, armonizează şi măresc apetitul prin stimularea secreţiilor salivare, gastrice şi intestinale, pancreatice şi hepatice; stimulează eliminarea bilei în intestin; favorizează extragerea toxinelor din umorile corpului şi eliminarea lor; acţionează asupra epiteliului renal, favorizând creşterea cantităţii de urină eliminată în timp; provoacă eliminarea din corp a acidului uric; acţionează tonic, stimulent, revitalizant, întăritor, regenerator; stimulează în mod armonios organele, le fortifică şi le dă un plus de energie; diminuează tensiunea arterială; uşurează tranzitul intestinal; fluidifică secreţiile bronşice şi favorizează expectoraţia; elimină senzaţia de încălzire excesivă; asigură substanţe minerale necesare organismului; favorizează digestia; vitaminizează organismul; reîntinereşte pielea şi îi fortifică musculatura.
Cercetări recente au demonstrat că pigmenţii antocianici extraşi din strugurii negri au asemănări de compoziţie şi acţiune cu cei din fructele de afin (Vaccinium myrtilius).
În fitoterapie se foloseşte, cu succes pentru diferite boli, apa rezultată din "plânsul viţei”. Strugurii sunt recomandaţi în anemie, convalescenţă, demineralizare, sarcină, surmenaj,
astenie, ca suport de rezistenţă, stări acute şi febrile, congestia ficatului şi a splinei, afecţiuni hepatice, hepatite, afecţiuni pulmonare, afecţiuni traheale, tuberculoza pulmonară, tuse, catar pulmonar cronic, laringite, pletoră, afecţiuni renale, nefrite, afecţiuni vezicale, cistite, gută, reumatism, rahitism, ascite, calculoză biliară, constipaţie, dispepsii, edeme, enterite, hemoroizi, hemoragii, hiperazotemie, hipercolesterolemie, litiază renală, metroragii uterine, obezitate, afecţiuni oculare, sciatică.

MEDICINA UMANĂ.
Uz intern.
1. Pentru tratarea afecţiunilor vasculare, hemoragiilor uterine, tulburărilor de menopauză, diareei:
a) infuzie, din 2 linguriţe frunze uscate şi mărunţite, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se acoperă şi se lasă 15-20 de minute. Se strecoară. Se consumă conţinutul a două căni pe zi;
b) decoct, din 2 linguriţe frunze uscate şi mărunţite la o cană (250 ml) cu apă. Se fierbe 4-5 minute. Se lasă să se răcească până la călduţ. Se strecoară. Se consumă conţinutul a două căni pe zi.
2. Pentru tratarea constipaţiilor, litiazei biliare, litiazei urinare, artritism, intoxicaţii cronice, dermatroze, hemoroizi, tuberculoză pulmonară şi alte afecţiuni: cura de struguri,
în perioada coacerii lor, 1-2 kg/zi.
3. Pentru dezintoxicare, în stări febrile, angine, stomatite, hemoptizii: must proaspăt, 3-4 pahare/zi.
4. Pentru afecţiuni pulmonare, traheale, hepatice, renale, vezicale: cura de stafide, 200g timp de 10 zile; pauză 10 zile şi se repetă.
5. Pentru afecţiuni cardiovasculare, hipercolesterolemie: ulei de sâmburi de strugure, 4 linguriţe de sâmburi se fierb în 500 ml apă, timp de 3 ore. Se lasă la răcit. Se strecoară.
Se ia câte o linguriţă dimineaţa şi seara.
6. Pentru combaterea obezităţii, în cura de slăbire: consum zilnic, dimineaţa, la amiază şi seara, cantităţi crescânde de struguri, timp de 3 săptămâni, apoi încă 3 saptămâni, se scad din ce în ce cantităţile de consum zilnic, până se ajunge la cantitatea iniţială de la care s-a început.
7. Pentru tratarea hipermenoreei, flebitei, hemoroizilor: extract fluid, din 100 g frunze la 100 ml alcool de 70°. Se lasă la macerat 8-10 zile. Se strecoară. Se iau zilnic câte 1-2
linguriţe.
8. Pentru combaterea hemoragiilor uterine (metroragii) sau a durerilor la instalarea menopauzei (dismenoree): infuzie, dintr-o linguriţă amestec obţinut din 50 g frunze de viţă roşie, 25 g vârfuri înflorite de fumărită, 25 g vârfuri înflorite de şovârf, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă 15-20 de minute. Se strecoară. Se bea călduţă întreaga cantitate.
9. Pentru combaterea balonărilor: măcerat, dintr-un litru de vin alb, la care se adaugă 100 g seminţe anason. Se lasă acoperit 8-10 zile. Sticla se agită zilnic, de 2-3 ori, pentru
uniformizarea extractului. Se strecoară în sticle mici, se astupă cu dop şi se ţine la rece. Se bea câte un păhărel înainte de masă.
10. Pentru tratarea litiazei biliare, litiazei urinare: seva de primăvară, cunoscută sub numele de plânsul viţei-de-vie, câte o linguriţă, dimineaţa, pe stomacul gol. Seva se obţine primăvara, prin tăierea coardelor viţei de vie.
Uz extern.
Pentru tratarea dermatitelor, conjunctivitelor: seva de primăvară, se unge locul afectat.

COSMETICĂ
1. Pentru curăţirea şi revitalizarea tenului: must de strugure, se loţionează tenul, folosind un tampon de vată. Se lasă 10 minute. Se spală cu apă călduţă, în care s-a pus un vârf de bicarbonat de sodiu la o cană de 250 ml.
2. Pentru camuflarea încărunţirii: soluţie, pregătită din 4 g sulfat de fier la 250 ml vin roşu. Se fierbe 15 minute. Se lasă la răcit. Se înmoaie pieptănul în soluţie şi se piaptănă
părul câteva minute. Procedeul se aplică cu regularitate, 15-20 de zile.

OBICEIURI. Strugurii se mâncau mai de mult numai la o anumită zi, care coincidea cu data coacerii varietăţilor timpurii, considerându-se că aduce noroc.

LEGENDE.

Se spune ca via a refuzat împăraţia florilor ca să facă struguri, din care oamenii să obţină vin pentru ospete şi alte ceremonii familiale, pentru petreceri, de leac etc.
Vinul a fost adoptat şi în practicile de cult. Semnificativă este povestea "Tufei dătătoare de putere“. Se spune că un împărat, umblând în lung şi lat, a văzut "că atâtea pricini şi nevoi dintre oamenii lui nu se pot curma decât cu stârpirea viţei-de-vie, care dă vinul cel tulburător de minte“. A poruncit ca oamenii să scoată din pământ copăcelul acela blestemat, ca nici un fir din el să nu se mai găsească. Împăratul a murit şi altul s-a ridicat în scaun, şi apoi alţii, unul după altul, stăpânind norodul acela de oameni. Odată, un crai din ţara aceea pleacă în codru după sălbăticiuni şi împuşcă, până când dă de un urs. S-a luat după el şi l-a gonit, până a ajuns la un schit. Acolo trăia un călugăr bătrân-bătrân, de pe timpul lui Noe. Când auzi gălăgie, ieşi din chilie, văzu ursul şi pe cel care-l fugărea, se dezbrăcă de haina călugărească, îşi suflecă mânecile, ieşi înaintea namilei, îl prinse de urechi; ursul începu să tremure ca un pui de iepure. S-a minunat împăratul şi l-a întrebat cum de a îndrăznit a pune mâna pe urs! De unde are atata putere? Acesta i-a arătat chilia şi i-a spus că de mâncat nu mai poate mânca, că i s-au tocit toţi dinţii până la rădăcină, dar are o tufă dătătoare de putere, care face struguri la vreme de toamnă.
Prisosul îl strânge şi îl pune în pod, de are tot anul. Împăratul s-a uitat la tufă şi a văzut că nu-i altceva decât un butuc de vie. Când a venit la vale, a dat poruncă tare: “De azi înainte tufa de vie să aibă slobozenie, să crească peste tot cuprinsul împărăţiei, împărtăşinduse oricine din darurile ei, dar numai atât, ca să fie voinic de-a apuca şi ţine ursul de ureche...”
(A. Gorovei, M. Lupescu, 1915).
Farm. GABRIELA VLĂSCEANU
Biolog GEORGETA NEGRU
Asist. FLORENTINA BURCEA

sursa: Revista Hofigal

Articole despre Medicina dacilor