Vindecarea prin credinta - Spiritualitate | SuntSanatos.ro
facebook suntsanatos.ro    pinterest suntsanatos.ro    googleplus suntsanatos.ro    rss suntsanatos.ro

Vindecarea prin credinta

Spiritualitate

Diadoh al Foticeei afirma că medicina este o carte care se deschide pentru oameni prin voia lui Dumnezeu, pentru a-i ajuta, şi că nădejdea trebuie să ne-o punem în harul vindecător al lui Iisus, nu în ştiinţa omenească. Întreaga putere a oamenilor şi darul tămăduitor vin numai de la Dumnezeu, iar vindecările miraculoase realizate de Iisus şi în numele lui Iisus sunt exemple luminoase ale credinţei în Dumnezeu şi în graţia Sa.


“În dar aţi luat, în dar să daţi!”

În Biblie sunt pomenite numeroase cazuri de vindecare prin credinţă realizate de Iisus. Doar la atingerea mâinilor sau la auzul cuvintelor sale, „orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţă şi surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte.”. Iisus a vindecat pe toţi „cei care se aflau în suferinţe, fiind cu boli, şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi”, afirmarea credinţei fiind hotărâtoare, iar primul gând al celor vindecaţi era să îl slăvească pe Dumnezeu şi să îl urmeze pe Fiul Său. Mulţi oameni au început să creadă în Dumnezeu în urma asistării la vindecările miraculoase. Prin aceste vindecări, se dezvăluie natura divină a lui Iisus, căci El vindecă nu pentru a dovedi că este Dumnezeu, ci pentru că este Dumnezeu.

Apostolii au fost investiţi de către Iisus cu putere şi har vindecător: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi demonii; în dar aţi luat, în dar să daţi!” Toate vindecările lor au fost şi sunt făcute în numele lui Iisus, iar atitudinea lor în asemenea momente era aceea de adâncă smerenie. De-a lungul timpului, mulţi sfinţi au primit acest har al vindecării, ca o dovadă a purităţii sufletului lor: Padre Pio de la Pietrelcina, Therese Neumann, preoţi înzestraţi cu har, mulţi asceţi şi călugări pelerini.

Există în lume locuri în care s-au realizat deseori vindecări miraculoase, totul începând, de obicei, cu o viziune. Un caz foarte cunoscut este cel al localităţii Medjugorje din Bosnia, unde, începând din 24 iunie 1981, un grup de copii au avut numeroase viziuni ale Fecioarei Maria, iar până în 1987 erau înregistrate peste 300 de vindecări miraculoase.

Vindecări miraculoase la Lourdes

Cel mai celebru caz este localitatea Lourdes (o mică aşezare din munţii Pirinei). Aici, la 11 februarie 1858, Bernadette Soubiros, o fată de 14 ani, a avut prima viziune a Fecioarei Maria. Ea a primit mesaje prin care oamenii erau îndemnaţi la pocăinţă şi rugăciune, iar preoţii erau sfătuiţi să întemeieze în acest loc o capelă, un loc de pelerinaj pentru bolnavi. Astfel a început istoria miracolelor de la Lourdes.

În acest loc, unic în lume, au fost înregistrate în primul an, 1858, peste 100 de vindecări, iar până în 1914, abatele G. Bertrin a notat peste 4445 de vindecări, dintre care peste 64 au fost declarate miracole. În ziua de azi, controlul acestor vindecări se face foarte strict, pentru a fi excluse cele false şi există numeroase cazuri de vindecări inexplicabile din punct de vedere medical.

Oamenii de ştiinţă au încercat să explice aceste vindecări prin diferite teorii, dar ei au pornit de la început cu ideea de a demasca eventualele înşelăciuni. Dar în nici un alt loc din lume nu au fost vindecate boli atât de variate şi atât de grave, iar locurile în care bolnavul este atins de graţia divină sunt extrem de diverse: în faţa altarului din capelă, în faţa grotei în care au avut loc viziunile, în timpul procesiunii Sfântului Sacrament, la azilul Notre-Dame, în trenul de întoarcere, etc.

Pentru cei care nu recunosc în aceste vindecări miraculoase răspunsul bunătăţii lui Dumnezeu la rugăciunea sufletului aflat în suferinţă, vindecările divine din întreaga lume vor rămâne pentru totdeauna o enigmă.

Efectele fiziologice ale rugăciunii

Vindecările prin intermediul rugăciunii au uimit oamenii din toate timpurile. Dar, atunci când este vorba de boli uşoare, susceptibile de a se vindeca spontan sau cu ajutorul medicaţiei obişnuite, cei sceptici obiectează că este greu de ştiut care a fost cauza sau agentul adevărat al vindecării miraculoase. Rezultatele rugăciunii pot fi constatate cu o deplină certitudine numai în cazurile în care orice terapeutică este de prisos sau deja a dat greş. Biroul medical din Lourdes, prin studiul şi evidenţierea vindecărilor miraculoase, a adus un mare serviciu omenirii, demonstrând realitatea de netăgăduit a acestor vindecări produse prin rugăciune.

Rugăciunea are uneori un efect exploziv şi fulgerător. Au fost nenumărate cazuri de bolnavi care s-au vindecat aproape instantaneu de boli cum ar fi: lupus al feţei, cancer, infecţii renale, ulcere, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonită. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel: mai întâi o mare durere, apoi un sentiment cert de a fi complet vindecat. În câteva secunde, câteva minute sau cel mult câteva ore, plăgile se cicatrizează, simptomele generale dispar, revine pofta de mâncare. Uneori, dezordinile funcţionale dispar înaintea leziunii anatomice. Miracolul este caracterizat de o accelerare uluitoare a proceselor de vindecare organică. Singura condiţie indispensabilă ca acest fenomen să aibă loc este rugăciunea intensă şi credinţa fermă.

Nu este absolut necesar ca însuşi bolnavul să se roage, pentru a se produce astfel de fenomene miraculoase. Chiar şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, precum şi necredincioşi curioşi, au fost vindecaţi ca prin minune la Lourdes, dacă alături se afla cineva care se ruga pentru ei.

Asemenea fapte arată realitatea de netăgăduit a legăturilor subtile care există între procesele mentale, psihologice şi cele organice. Ele dovedesc importanţa imensă a activităţii spirituale în viaţa noastră şi ne deschid către o lume nouă, plină de armonie, forţă, sănătate şi fericire.

„Vindecările de la Lourdes sunt un fapt împotriva căruia nici o afirmaţie nu poate sta în picioare; aşa cum ne trebuie ochi pentru a vedea, aşa ne trebuie ochi pentru a discerne semnul supranatural care se ascunde în vindecările miraculoase; este ceea ce se cheamă ochii credinţei. (…) Ştiinţa are datoria să nu refuze faptele pentru simplul motiv că par extraordinare şi neexplicabile.” Alexis Carrel, medic, savant, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1912

Părintele Ilie Cleopa descrie caracteristicile adevăratelor vindecări miraculoase: „să fie vrednice de numele lui Dumnezeu; să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mântuitorului şi ale sfinţilor; să nu se tăgăduiască unele pe altele; să nu se contrazică cu Sfânta Scriptură; să urmărească mântuirea sufletului omenesc; să aducă folos şi spor vieţii duhovniceşti, nu morţii şi păcatului; săvârşitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viaţă curată şi să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste; să îndrepte moravurile celor care văd minunea; să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu; să dovedească lucrarea graţiei lui Dumnezeu; toate minunile adevărate se pot face numai în numele lui Iisus Christos.”

Involuţia spirituală actuală
Civilizaţia modernă apare în istorie ca o adevărată anomalie: dintre toate civilizaţiile cunoscute nouă, ea este singura care s-a dezvoltat într-un sens pur material şi singura care nu se sprijină pe nici un principiu de ordin superior. Această dezvoltare materială, care durează de mai multe secole şi care a luat un ritm din ce în ce mai accelerat, a fost însoţită de o involuţie spirituală greu de compensat. Autentica şi pura spiritualitate nu mai este în ziua de azi un subiect de studiu. Strădaniile oamenilor se îndreaptă către cultivarea ştiinţelor experimentale şi practice. Un singur exemplu ar fi suficient pentru a înţelege decăderea la care s-a ajuns: tratatul „Summa theologica“ a sfântului Toma d’Aquino era, la vremea sa, un manual pentru studiul studenţilor. Unde s-ar mai putea găsi astăzi studenţi capabili să aprofundeze şi să asimileze acest tratat?

Simţul sacrului este esenţial pentru fiinţa umană
Cei care se cred cu sinceritate religioşi nu au, în cea mai mare parte, decât o vagă idee despre ceea ce înseamnă cu adevărat rugăciunea plină de fervoare către Dumnezeu. Religia nu mai are o influenţă efectivă nici asupra gândirii, nici asupra modului lor de a acţiona, este ca şi cum ar fi separată de restul vieţii. Practic, „credincioşii“ şi ateii se comportă aproape la fel. Pentru mulţi oameni, afirmarea supranaturalului nu are decât o valoare teoretică şi ar fi foarte încurcaţi dacă ar fi puşi în situaţia să constate un miracol.

Pentru cei mai mulţi, rugăciunea ţine numai de frică şi neîmpliniri, fără nici o dimensiune spirituală. Dar sentimentul religios înseamnă mult mai mult decât devoţiunea sentimentală, mai mult decât preceptele morale sau decât consolările pentru fiinţele slăbite de suferinţă.

Adeseori, raţiunea ni se pare superioară intuiţiei şi preferăm inteligenţa în locul sentimentului. Ştiinţa analizează puternic, în timp ce spiritualitatea, credinţa în Divin se stinge tot mai mult în zilele noastre. De aceea, căutăm de cele mai multe ori să dezvoltăm inteligenţa, iar simţul moral, simţul iubirii, simţul frumosului, dar mai ales simţul sacrului le neglijăm aproape cu desăvârşire. Atrofierea acestor dimensiuni fundamentale ale mentalului şi psihicului nostru face din omul modern o fiinţă aproape oarbă din punct de vedere spiritual. Forţa spirituală este tot atât de necesară reuşitei în viaţă ca şi cea intelectuală şi materială. Se impune deci să reînviem în noi cât mai curând activităţile spirituale, care, mai mult decât cele intelectuale, imprimă personalităţii sensul fundamental şi puterea lor.

Importanţa rugăciunii
A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare la prima vedere o acţiune cu totul inutilă. Cu toate acestea, în ciuda opacităţii lor, este absolut necesar să cunoaştem cât mai bine toate activităţile omeneşti de care, în mod potenţial, suntem în stare. Ne asumăm un mare risc lăsând să moară sau să dormiteze în noi vreuna din calităţile sau înzestrările fundamentale, fie ea de ordin fiziologic, psihic, mental, intelectual sau spiritual.

Nu este necesar să fii orator ca să fii ascultat de Dumnezeu
Pentru a ajunge să îl simţi pe Dumnezeu nu este necesar un ceremonial complicat. Rugăciunea este uşoară, iar tehnica ei simplă se află la îndemâna oricui. O regăsim în scurta năzuinţă frenetică către Dumnezeu şi în profunda contemplaţie; în cuvintele simple şi trăite cu toată inima, rostite de ţăranca din faţa troiţei de la răscrucea drumurilor şi în măreţia extatică a cântecelor gregoriene. Solemnitatea, grandoarea, seriozitatea sau frumuseţea cuvintelor nu sunt absolut necesare pentru ca o rugăciune să fie eficientă. Nu este necesar să fii orator ca să fii ascultat de Dumnezeu. Când judecăm valoarea rugăciunilor după rezultatele lor, constatăm cu uşurinţă că atât cele mai umile cuvinte de aspiraţie, rugă şi laudă, cât şi cele mai frumoase invocaţii par a fi primite la fel de către Dumnezeu, cu condiţia să fie sincere şi pure. Chiar flacăra unei lumânări, consacrată cu dragoste lui Dumnezeu, este o rugăciune. Este de ajuns pentru aceasta ca în fiinţa noastră lăuntrică flacăra materială şi formularea noastră simplă către Divin să simbolizeze elanul şi aspiraţia sinceră către Dumnezeu.

Rugăciunea în viziunea unui om de ştiinţă
Chirurgul şi fiziologul francez Alexis Carrel (28 iunie 1873 – 5 noiembrie 1944), laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie şi chirurgie fiziologică, este cunoscut în domeniul literaturii ca autor al lucrărilor „Omul, acest necunoscut“ şi „Rugăciunea“. Iată câteva din ideile acestui savant despre rugăciune şi despre relaţia omului cu Dumnezeu.

„Pentru ce oare simţul spiritual de Divin joacă un rol atât de important în reuşita în viaţă? Prin ce mecanism lăuntric acţionează aspiraţia către Absolut sau rugăciunea asupra noastră? Aici părăsim domeniul observaţiei pentru cel al ipotezei, care, chiar îndrăzneaţă fiind, este necesară procesului cunoaşterii şi conştiinţei. Trebuie în primul rând să ne reamintim că omul este un tot indivizibil, structurat ca un microcosmos în miniatură, şi compus din ţesuturi, lichide organice şi conştiinţă. El se crede adeseori, datorită ignoranţei sale, independent de mediul său subtil energetic şi material, adică de universul cosmic apropiat şi foarte îndepărtat. În realitate, el este în contact permanent cu macrocosmosul, căci este intim legat de acest mediu prin nevoia neîncetată de oxigenul din aer şi de hrana pe care i-o dă pământul. Pe de altă parte, fiinţa omului nu este cu totul cuprinsă în corpul fizic. Ea se compune din mental, psihic, spirit, ca şi din materie. Iar spiritul, care este scânteia divină din om, deşi locuieşte în organele noastre, se prelungeşte cu mult în afara celor patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Oare nu ne este îngăduit, când înţelegem toate acestea, să credem că locuim simultan atât în lumea cosmică, cât şi în mai multe medii energizante, inteligibile, invizibile şi imateriale, considerate de parapsihologi lumi paralele, care sunt de o natură asemănătoare celei a conştiinţei şi de care nu reuşim niciodată să ne lipsim fără a fi păgubiţi atât la nivelul corpurilor subtile invizibile, cât şi în universul material şi omenesc? Acest mediu energizant, subtil, considerat în totalitate, nu este altceva decât Fiinţa imanentă din care provin la origine toate fiinţele, superioară tuturor, pe care noi o numim Dumnezeu.

S-ar putea deci compara simţul spiritual de Divin cu nevoia stringentă de oxigen şi aspiraţia plină de fervoare către Dumnezeu sau rugăciunea ar putea fi deci asemănată cu funcţia noastră respiratorie. Ea ar trebuie atunci să fie privită ca un agent natural, firesc, al relaţiilor de integrare armonioasă între conştiinţă şi mediul său propriu. Ea ar putea fi considerată, analogic vorbind, ca o activitate biologică, fundamentală, de care depinde structura noastră. Cu alte cuvinte, ca o funcţie morală a corpului, psihicului, a mentalului şi a spiritului nostru.“
Sursa: http://liviugheorghe.wordpress.com/2010/01/12/vindecarea-prin-credinta/ 

Articole despre rugaciune