Un curs in miracole (A Course in Miracles, 2010 | SuntSanatos.ro
facebook suntsanatos.ro    pinterest suntsanatos.ro    googleplus suntsanatos.ro    rss suntsanatos.ro

Un curs in miracole (A Course in Miracles, 2010)

Documentare

Filmul "Un curs in miracole" îmbină interviuri cu Dr. Kenneth Wapnick, Gary Renard, Sanchez Nouk, Allen IKE, Tomas Vieira şi alţii, cu povestea lui Kate, o femeie care invata sa utilizeze "Un curs in miracole" pentru a înţelege pentru ce sunt cu adevarat relaţiile speciale. Învăţăturile din "Un curs in miracole" au fost susţinute de către Oprah Winfrey, Deepak Chopra, Wayne Dyer & Williamson Marianne.


Cursul de miracole a aparut prin decizia spontana a doi oameni sa se uneasca in vederea unui scop comun. Cei doi se numeau Helen Schucman si William („Bill”) Thetford si erau profesori de psihologie medicala la Colegiul Medicilor si Chirurgilor din cadrul Universitatii Columbia din New York. Cine erau nu are importanta; important e ca povestea lor ne arata ca toate sunt posibile, cu Dumnezeu. Erau oricum, numai religiosi nu erau. Relatia dintre ei era dificila si adesea incordata, fiecare fiind interesat de dobandirea propriului renume si de mentinerea propriului statut personal si profesional. In general, investisera mult in valorile lumii. Vietile lor nu concordau deloc cu ce sustine Cursul.
course-in-miracles

Realul nu poate fi ameninţat.
Irealul nu există.
În asta constă pacea lui Dumnezeu.


Aşa începe Cursul de miracole. Cursul face o distincţie fundamentală între real şi ireal; între cunoaştere şi percepţie. Cunoaşterea e adevăr, sub o singură lege - legea iubirii, sau Dumnezeu. Adevărul e inalterabil, veşnic şi neambiguu. Poate fi nerecunoscut, dar nu poate fi schimbat. Se aplică la tot ce a creat Dumnezeu şi numai ce a creat El este real. E dincolo de învăţare, pentru că e dincolo de timp şi evoluţie. Nu are opus; nici început şi nici sfârşit. Ci pur şi simplu este.

Lumea percepţiei, pe de altă parte, e lumea timpului, a schimbării, a începuturilor şi sfârşiturilor. E bazată pe interpretare, nu pe fapt. E lumea naşterii şi a morţii, fondată pe credinţa în carenţă, pierdere, separare şi moarte. E învăţată şi nu dată, selectivă în percepţiile ei, instabilă în funcţionarea ei şi inexactă în interpretările ei.

Din cunoaştere şi, respectiv, percepţie apar două sisteme de gândire distincte, opuse în toate privinţele. În domeniul cunoaşterii, niciun gând nu există separat de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu şi Creaţia Sa împărtăşesc o singură Voinţă. Lumea percepţiei e făcută însă din credinţa în voinţe opuse şi separate, într-un conflict perpetuu una cu alta şi cu Dumnezeu. Ce vede şi aude percepţia pare real pentru că permite numai conştientizarea lucrurilor ce corespund dorinţelor celui ce percepe. Se ajunge astfel la o lume a iluziilor, o lume care are nevoie de continuă apărare tocmai pentru că nu este reală.

Odată ce ai fost prins în lumea percepţiei, eşti prins într-un vis. Nu poţi scăpa din el fără ajutor, pentru că tot ce îţi arată simţurile stă mărturie pentru realitatea acestui vis. Dumnezeu a oferit Răspunsul, singura Cale de ieşire, adevăratul Ajutor. E funcţia Vocii Sale, a Spiritului Său Sfânt, să mijlocească între două lumi. Şi o poate face pentru că, în timp ce pe de-o parte cunoaşte adevărul, pe de alta ne recunoaşte iluziile, dar nu crede în ele. E ţelul Spiritului Sfânt să ne ajute să scăpăm din lumea viselor învăţându-ne cum să ne inversăm gândirea şi să ne dezvăţăm greşelile. Iertarea e marele instrument la îndemâna Spiritului Sfânt pentru a ne învăţa cum să realizăm această inversare a gândirii. Cu toate acestea, Cursul are modul lui de a defini iertarea, după cum şi lumea o defineşte în felul ei.

Lumea pe care o vedem nu face decât să reflecte propriul nostru cadru de referinţă interior - ideile, dorinţele şi sentimentele dominante din minţile noastre. „Proiecţia face percepţia” (Text, p. 401). Ne uităm mai întâi înăuntru, hotărâm ce fel de lume vrem să vedem şi apoi proiectăm lumea respectivă în afară, făcând din ea adevărul aşa cum îl vedem. O facem adevărată prin felul în care interpretăm ce anume vedem. Dacă folosim percepţia pentru a ne justifica propriile greşeli - mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, sub orice formă ar apărea - vom vedea o lume a răului, a distrugerii, a maliţiei, a invidiei şi disperării. Toate acestea trebuie să învăţăm să le iertăm, nu pentru că suntem „buni” şi „milostivi”, ci pentru că ceea ce vedem nu e adevărat. Noi am distorsionat lumea cu sucitele noastre mecanisme de apărare şi, de aceea, vedem ce nu este. Pe măsură ce învăţăm să ne recunoaştem erorile perceptuale, învăţăm totodată să le trecem cu vederea sau să le „iertăm”. În acelaşi timp, ne iertăm pe noi înşine, privind dincolo de sucitele noastre concepte de sine, spre Sinele pe Care L-a creat Dumnezeu să fie în noi;

Păcatul e definit ca „lipsă de iubire” (Text, p. 10). De vreme ce iubirea e tot ce există, păcatul, în ochii Spiritului Sfânt, e o eroare ce trebuie corectată şi nu un rău ce trebuie pedepsit. Sentimentul nostru de inadecvare, de slăbiciune şi incompletudine provine din puternica investiţie în „principiul carenţei” ce guvernează întreaga lume a iluziilor. Din acest punct de vedere, căutăm în alţii ce simţim că lipseşte în noi înşine. „Iubim” pe cineva pentru a căpăta ceva noi înşine. Iată ce trece drept iubire în lumea viselor. Nu poate să existe o eroare mai mare decât asta, căci iubirea e incapabilă să ceară ceva.

Numai minţile se pot uni cu adevărat, iar ce a unit Dumnezeu, niciun om nu poate să despartă (Text, p. 321). Cu toate acestea, adevărata unire e posibilă numai la nivelul Minţii lui Cristos şi nu s-a pierdut de fapt niciodată. „Micul eu” caută să se mărească prin aprobare exterioară, bunuri exterioare şi „iubire” exterioară. Sinele creat de Dumnezeu nu are nevoie de nimic. E de-a pururi complet, ocrotit, iubit şi iubitor, căutând să împărtăşească, nu să capete; să extindă, nu să proiecteze. Nu are nevoi şi vrea să se unească cu alţii, din conştientizarea reciprocă a propriei lor abundenţe.

Relaţiile speciale ale lumii sunt distructive, egoiste şi pueril de egocentrice. Date însă Spiritului Sfânt, relaţiile acestea pot deveni cele mai sfinte lucruri de pe pământ - miracolele care arată calea de întoarcere la Cer. Lumea îşi foloseşte relaţiile speciale ca armă definitivă de excludere; ca demonstraţie a separării. Spiritul Sfânt le transformă în desăvârşite lecţii de iertare şi deşteptare din vis. Fiecare relaţie e un prilej de a lăsa percepţiile să fie vindecate şi greşelile corectate. Fiecare în parte e o nouă şansă de a te ierta pe tine însuţi iertându-l pe celălalt. Şi fiecare în parte devine o nouă invitaţie făcută Spiritului Sfânt şi reamintirii lui Dumnezeu.

Percepţia e o funcţie a trupului şi reprezintă, de aceea, o limitare a conştienţei. Percepţia vede prin ochii trupului şi aude prin urechile trupului. Ea evocă răspunsurile limitate pe care le dă trupul. În mare măsură, trupul pare de sine stătător şi de sine motivat, dar răspunde de fapt numai la ce intenţionează mintea. Dacă mintea vrea să îl folosească pentru atac, sub orice formă, el devine prada bolii, a îmbătrânirii şi a pieirii. Dacă, în schimb, mintea acceptă rostul pe care îl dă acestuia Spiritul Sfânt, el devine un mod util de a comunica cu alţii, invulnerabil cât e nevoie de el, urmând a fi lăsat deoparte cu blândeţe când i s-a încheiat folosul. De la sine, e neutru, cum e totul în lumea percepţiei. Dacă e folosit pentru ţelurile eului sau ale Spiritului Sfânt depinde întru totul de ce vrea mintea.

Opusul vederii prin ochii trupului e viziunea lui Cristos, care reflectă putere, nu slăbiciune; unitate, nu separare; iubire, nu frică. Opusul auzului prin urechile trupului este comunicarea prin Vocea pentru Dumnezeu - Spiritul Sfânt - care îşi are locul în fiecare dintre noi. Vocea Lui pare îndepărtată şi greu de auzit din cauză că eul, care vorbeşte pentru sinele mărunt şi separat, pare să vorbească mult mai tare. De fapt, e tocmai invers. Spiritul Sfânt vorbeşte cu o claritate indubitabilă şi cu o atracţie irezistibilă. Cine nu alege să se identifice cu trupul nu poate să rămână surd la mesajele Lui de eliberare şi speranţă, şi nici să nu accepte bucuros viziunea lui Cristos în schimbul jalnicei lui imagini de sine.

Viziunea lui Cristos e darul Spiritului Sfânt, alternativa lui Dumnezeu la iluzia separării şi la credinţa în realitatea păcatului, a vinovăţiei şi a morţii. E singura corecţie la toate greşelile de percepţie; reconcilierea tuturor opuşilor aparenţi pe care se bazează lumea aceasta. Lumina ei binevoitoare arată lucrurile toate dintr-un alt punct de vedere, reflectând sistemul de gândire ivit din cunoaştere şi făcând reîntoarcerea la Dumnezeu nu numai posibilă, ci şi inevitabilă. Ce se considera odinioară o nedreptate făcută cuiva de altcineva devine acum un strigăt de ajutor şi o chemare la unire. Păcatul, boala şi atacul sunt văzute ca percepţii eronate ce aşteaptă să fie remediate prin blândeţe şi iubire. Mecanismele de apărare sunt abandonate pentru că, acolo unde nu există atac, nu e nevoie de ele. Nevoile fraţilor noştri devin propriile noastre nevoi, căci călătoresc şi ei cu noi în timp ce ne îndreptăm spre Dumnezeu. Fără noi, şi-ar rătăci calea. Fără ei, nu am putea nici noi să o găsim pe a noastră.

Iertarea e necunoscută în Cer, unde nevoia de iertare ar fi de neconceput. Şi totuşi, în această lume iertarea este o corecţie necesară la toate greşelile pe care le-am făcut. A oferi iertare e singurul mod de a o avea, căci reflectă legea Cerului că a da şi a primi este acelaşi lucru. Cerul e starea firească a tuturor Fiilor lui Dumnezeu aşa cum i-a creat El. Asta e realitatea lor în vecii vecilor. Şi nu s-a schimbat doar pentru că a fost uitată.

Iertarea e mijlocul prin care ne vom aminti. Prin iertare, gândirea lumii este inversată. Lumea iertată devine poarta Cerului, căci prin îndurarea ei putem în sfârşit să ne iertăm pe noi înşine. Nemaiţinând pe nimeni prizonier al vinovăţiei, devenim noi înşişi liberi. Adeverind Cristosul în toţi fraţii noştri, Îi recunoaştem prezenţa în noi înşine. Dând uitării toate percepţiile noastre eronate şi nepăstrând nimic din trecut care să ne mai reţină, putem să ni-L amintim pe Dumnezeu. Dincolo de asta, învăţătura nu poate trece. Când suntem gata, Dumnezeu Însuşi va face ultimul pas al reîntoarcerii noastre la El.

Articole despre


Articole din Documentare