Suntem povestile pe care ni le spunem noua insine | SuntSanatos.ro
facebook suntsanatos.ro    pinterest suntsanatos.ro    googleplus suntsanatos.ro    rss suntsanatos.ro

Suntem povestile pe care ni le spunem noua insine

Documentare

De unde izvorăşte inspiraţia? La TEDIndia, regizorul de la Hollywood/Bollywood Shekhar Kapur ("Elizabeth", "Mr. India") dezvăluie sursa propriei creativităţi: panica pură, totală. El împărtăşeste un mod puternic de a-ţi dezlănţui povestitorul interior.

abstract3

Deci, mi s-a cerut să regizez acest film numit "Elizabeth". Şi discutam cu toţii despre această mare personalitate engleză şi spuneam: "E o femeie fantastică. Ea face totul. Cum o vom prezenta?" Aşa că ne-am strâns în jurul mesei cu reprezentanţii studioului, producătorii şi scenaristul şi m-au intrebat "Shekhar, tu ce părere ai?"

Am spus: "Cred că dansează."

Şi i-am văzut pe toţi privindu-mă, cineva a spus "Bollywood".

Altcineva a spus "Cu cât îl plătim?"

Iar cel de al treilea: "Hai să găsim un alt regizor."

M-am gândit că mai bine schimb. Şi, am discutat despre modul în care o vom prezenta pe Elizabeth, şi am spus, bine, poate sunt mult prea Bollywood. Poate Elizabeth, această mare personalitate, dansând? Ce spuneţi de asta? Aşa că am regândit întregul lucru, şi apoi am ajuns cu toţii la un consens. Şi iată prezentarea acestei mari personalităţi numită "Elizabeth".

Leicester: Pot să mă alătur vouă, Doamnă?

Elizabeth: Dacă vă face plăcere, sir. (Muzică)

Shekhar Kapur: Deci ea dansa. Deci cât de mulţi oameni care au văzut filmul nu au înţeles că aici era vorba despre o femeie îndrăgostită, care era complet inocentă, şi care a văzut o mare bucurie în viaţa ei, şi era tânără? Şi câţi dintre voi nu au înţeles asta? Aceasta este puterea vizuală a povestirii. Aceasta este puterea dansului. Aceasta este puterea muzicii. Puterea de a nu ştii.

Când încep să regizez un film, zilnic ne pregătim prea mult, gândim prea mult. Cunoaşterea devine o greutate asupra înţelepciunii. Ştiţi, cuvintele simple se pierd în nisipurile repezi ale experienţei. Aşa că am venit şi am spus: "Ce voi face azi?" Nu voi face ceea ce am planificat să fac, şi am intrat într-o panică absolută. Este singura mea modalitate de a scăpa de mintea mea, de a scăpa de mintea asta care spune: "Hei, ştii ce faci. Ştii exact ceea ce faci. Eşti regizor, ai făcut asta ani de zile." Aşa că trebuie să ajung la asta şi să fiu în panică completă. Deci este un gest simbolic. Am rupt scenariul. Intru în panică. Mă sperii. O fac şi acum. Mă puteţi privi. Devin nervos. Nu ştiu ce să spun. Nu ştiu ce fac. Nu vreau să merg acolo.

Şi pe măsură ce merg acolo, asistentul meu spune "Ştiţi ce veţi face, domnule." Eu spun "Bineînţeles că ştiu."

Şi directorii studioului ar spune, "Hei, priviţi-l pe Shekhar. Este foarte pregătit." Şi în sinea mea tocmai l-am ascultat pe Nusrat Fateh Ali Khan pentru că este haotic. Îmi dau voie mie însumi să merg în haos pentru că în afara haosului, sper să apară unele momente de adevăr. Toată pregătirea este pregătire. Nici măcar nu ştiu dacă este cinstit. Nici măcar nu ştiu dacă este corect. Adevărul întreg vine pe moment, organic, şi dacă ai cinci mari momente de lucruri mari, organice în povestirea ta, în filmul tău, audienţa ta le va pricepe. Deci eu caut aceste momente şi stau acolo spunând: "Nu ştiu ce să spun."

Şi în cele din urmă, toţi te privesc 200 de oameni la şapte dimineaţa, care au ajuns acolo la 7 fără un sfert şi tu la 7, şi toţi spun: "Hei. Ce facem mai întâi? Ce o să se întâmple?" Şi te pui într-o stare de panică în care nu ştii şi nu ştii. Şi asta, fiindcă nu ştii, te rogi la univers, pentru că te rogi la univers ca ceva -- voi încerca să accesez universul spunând o rugăciune în felul în care Einstein l-a accesat cu ecuaţiile lui -- aceeaşi sursă -- caut aceeaşi sursă deoarece creativitatea vine din exact aceeaşi sursă la care meditezi undeva în afara sinelui, în afara universului. Cauţi ceva care vine şi te loveşte. Până când lucrul acela te loveşte, nu vei face prima mişcare. Deci ce faci?

Iar Kate a spus: "Shekhar, ce vrei să fac?"

Şi eu am spus: "Kate tu ce vrei să faci?" (Râsete) "Eşti o actriţă minunată şi îmi place să dăruiesc actorilor mei." De ce nu-mi arăţi tu ce vrei să faci." (Râsete) Ce fac? Încerc să trag de timp. Încerc să trag de timp.

Deci primul lucru pe care l-am aflat despre a spune poveşti, şi pe care l-am urmat tot timpul, este panica. Panica este marele acces spre creativitate deoarece este singura cale de a scăpa de mintea ta. Scapă de mintea ta. Ieşi din ea. Ieşi din ea. Şi hai să mergem în univers fiindcă este ceva acolo care este mult mai sincer decât mintea ta, mult mai corect decât universul tău. [neclar], aţi spus asta ieri, doar repet, fiindcă asta urmăresc constant, să găsesc undeva shunyata, vidul nemanifest. Dincolo de vid vine un moment de creativitate. Deci asta e ceea ce fac eu.

Când eram copil -- aveam cam 8 ani. Vă amintiţi cum era India. Nu exista poluare. În Delhi obişnuiam să trăim -- noi o numim chata sau khota. Acum khota a devenit un cuvânt urât. Înseamnă terasa lor -- şi obişnuiam să dormim afară noaptea. La şcoală de-abia învăţasem despre fizică, şi mi s-a spus că dacă ceva există, atunci este măsurabil. Dacă nu este măsurabil, nu există. Şi noaptea stăteam întins afară sub cerul nepoluat aşa cum era Delhi la vremea aia când eram copil, şi obişniuam să mă uit la univers şi să spun: "Până unde ajunge acest univers?"

Tatăl meu era doctor. Şi mă gândeam: "Tati, până unde merge universul?"

Şi el a spus, "Fiule, merge la nesfârşit."

Şi eu am spus: "Te rog măsoară nesfârşitul fiindcă la şcoală ne învaţă că dacă nu poate fi măsurat, nu există. Nu intră în cadrul meu de referinţă." Deci, cât de departe merge eternitatea? Ce înseamnă pentru totdeauna? Şi stăteam acolo plângând în noapte pentru că imaginaţia mea nu putea atinge creativitatea.

Şi ce am făcut? La vremea aceea, la frageda vârstă de 7 ani, am creat o poveste. Despre ce era povestea mea? Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc povestea. Era despre un tăietor de lemne care era pe cale de a-şi lua toporul şi a tăia o bucată de lemn, şi întreaga galaxie e un atom din acel topor. Şi când acel topor lovea acea bucată de lemn, asta era când totul va fi distrus, şi când Big Bang-ul se va întâmpla iar. Dar totul înainte de asta era despre un tăietor de lemne. Şi apoi, când evadam din acea poveste, îmi imaginam că tăietorul de lemne al universului este un atom din toporul altui tăietor de lemne. Şi de fiecare dată, puteam să spun povestea iar şi iar şi să trec peste această problemă, aşa că am depăşit această problemă.

Cum am făcut-o? Spunând o poveste. Deci ce este o poveste? O poveste este -- tot ceea ce suntem noi. Suntem poveştile pe care le spunem noi înşine. În acest univers şi în această existenţă în care trăim cu această dualitate a dacă existăm sau nu, şi a cui suntem, poveştile pe care ni le spunem nouă înşine sunt poveştile care definesc potenţialităţile existenţei noastre. Suntem poveştile pe care ni le spunem nouă înşine. Deci asta e la fel de largă precum privim poveştile. O poveste este o relaţie pe care o dezvolţi între cine eşti sau ceea ce eşti potenţial, şi lumea infinită şi asta e mitologia noastră.

Ne spunem poveştile noastre, iar o persoană fără o poveste nu există. Iar Einstein a spus o poveste şi şi-a urmărit povestea şi a venit cu teoriile şi a venit cu teoriile şi apoi cu ecuaţiile sale. Alexander avea o poveste pe care mama lui obişnuia să i-o spună şi el a plecat să cucerească lumea. Noi toţi, fiecare are o poveste pe care o urmează. Ne spunem nouă înşine poveşti. Deci, voi merge mai departe şi voi spune, spun o poveste, deci exist. Eu exist fiindcă sunt poveşti, şi dacă n-ar exista poveşti, noi nu am exista. Noi am creat poveşti pentru a ne defini existenţa. Dacă nu creăm poveştile, probabil o luăm razna. Nu ştiu. Nu sunt sigur, dar asta am făcut eu tot timpul.

Acum, un film. Un film spune o poveste. Deseori mă întreb când fac un film -- mă gândesc să fac un film despre Buddha -- mă întreb deseori: Dacă Buddha avea toate elementele care sunt date unui regizor, dacă avea muzica, efectele vizuale, dacă avea o cameră video, am fi înţeles Budismul mai bine? Dar asta pune un fel de povară asupra mea. Trebuie să spun o poveste într-un mod mult mai elaborat, dar eu am potenţialul, se numeşte subtext. Când am mers la Hollywood prima prima oară, au spus -- obişnuiam să vorbesc despre subtext şi agentul meu a venit la mine, "Sunteţi amabil să nu mai vorbiţi de subtext?" Şi am spus "De ce?" El a spus "Pentru că nimeni n-o să-ţi dea un film dacă vorbeşti de subtext. Vorbeşte numai despre intriga filmului şi spune spune cât de minunat vei face filmul, cum vor fi efectele vizuale."

Deci când mă uit la un film, iată ce căutăm, căutăm o poveste la nivelul intrigii, apoi căutăm o poveste la nivel psihologic, apoi căutăm o poveste la nivel politic, apoi privim povestea la nivel mitologic. Şi eu caut poveşti la fiecare nivel. Acum nu este necesar ca aceste poveşti să fie de acord între ele. Ceea ce este minunat este că de multe ori, poveştile se vor contrazice între ele. Şi când lucrez cu Rahman care este un mare muzician, deseori îi spun, "Nu urma ce spune deja scenariul. Găseşte ceea ce nu este. Găseşte adevărul pentru tine însuţi şi când găseşti adevărul pentru tine însuţi, va exista un adevăr în film care s-ar putea să contrazică intriga, dar nu te îngrijora."

Deci, continuarea la "Elizabeth", "Epoca de aur." Când am făcut continuarea la "Elizabeth" era o poveste pe care scenaristul o spunea. O femeie care era ameninţată de Philip al lI-lea şi care mergea la război, şi se îndrăgostea de Walter Raleigh. Fiindcă s-a îndrăgostit de Walter Raleigh, renunţa la motivele pentru care ea era o regină. Şi apoi, Walter Raleigh se îndrăgosteşte de doamna ei de companie iar ea a trebuit să hotărască dacă este o regină care merge la război sau dorea să...

Aceasta este povestea pe care am spus-o. Zeii sunt deasupra. Erau doi oameni. Era Philip al II-ea, care era divin pentru că se ruga tot timpul şi era Elizabeth, care era divină, nu chiar atât de divină fiindcă ea credea că era divină, dar sânge de muritor curgea în ea. Dar cel divin era nedrept, aşa că zeii au spus "Bine. Ce trebuie să facem este să-l ajutăm pe cel drept." Aşadar l-au ajutat pe cel drept. Şi ce-au făcut a fost că l-au trimis pe Walter Raleigh pentru a separa fizic sinele ei muritor de sinele ei spiritual. Iar sinele ei muritor era fata pentru care Walter Raleigh era trimis, şi treptat el a separat-o pentru ca ea să fie liberă să fie divină. Şi cei doi oameni divini au luptat şi zeii au fost de partea divinităţii.

Bineînţeles toată presa britanică s-a supărat cu adevărat. Au spus: "Noi am cucerit Armada."

Dar eu am spus: "Dar furtuna a cucerit Armada. Zeii au trimis furtuna."

Deci ce făceam eu? Încercam să găsesc un motiv mitic pentru a face un film. Desigur, când am întrebat-o pe Kate Blanchett, am spus: "Despre ce este filmul?" Ea a spus: "Filmul este despre o femeie care ajunge să accepte faptul că îmbătrâneşte." Psihologic. Scriitorul a spus că este despre istorie, intrigă. Eu am spus că este despre mitologie, despre zei.

Deci permiteţi-mi să vă arăt un film -- o parte din acel film -- şi cum şi o cameră de luat vederi -- deci aceasta este o scenă în care, în mintea mea, ea se afla în profunzimile mortalităţii. Ea descoperea ce înseamnă cu adevărat mortalitatea, şi dacă se află în profunzimile mortalităţii, ce se întâmplă cu adevărat. Şi recunoaşte pericolele mortalităţii şi de ce ar trebui să se rupă de mortalitate. Amintiţi-vă, în film, pentru mine, şi regina, şi doamna ei de companie erau părţi ale aceluiaşi trup, una sinele muritor şi una sinele spiritual.

Putem avea secunda aceea?

(Muzică)

Elizabeth: Bess? Bess? Bess Throckmorton?
Bess: Aici, Doamnă.
Elizabeth: Spune-mi, este adevărat? Eşti însărcinată? Eşti însărcinată?
Bess: Da, Doamnă.
Elizabeth: Trădătoareo! Îndrăzneşti să ţii secrete faţă de mine? Îmi ceri voie înainte să te împerechezi, înainte de a avea copii. Căţelele mele poartă zgărzile mele. Mă auzi? Mă auzi?
Walsingham: Maiestate. Vă rog, demnitate. Îndurare.
Elizabeth: Ăsta nu e timpul pentru îndurare, Walsingham. Du-te la fratele tău trădător şi lasă-mă în pace. Este al lui? Spune-mi. Spune-o. Este copilul lui? Este al lui?
Bess: Da. Doamnă, este copilul soţului meu. Elizabeth: Târfă! (Ţipă)
Raleigh: Maiestate. Aceasta nu este regina pe care o iubesc şi o servesc.
Elizabeth: Bărbatul acesta a sedus o protejată a reginei, şi ea s-a măritat fără consimţământul regal. Aceste ofense sunt pedepsite prin lege. Arestaţi-l. Du-te. Nu mai ai protecţia reginei.
Bess: Cum doriţi, Maiestate.
Elizabeth: Ieşi afară! Ieşi afară! Ieşi afară.

(Muzică)

Shekhar Kapur: Deci, ce încerc să fac aici? Elizabeth şi-a dat seama şi a venit faţă în faţă cu propriul sentiment al geloziei, cu propriul ei simţ al mortalităţii. Ce fac cu arhitectura? Arhitectura spune o poveste. Arhitectura spune o poveste despre cum, deşi ea este cea mai puternică femeie din lume la vremea respectivă, există cealaltă parte, arhitectura este mai mare. Piatra e mai mare decât ea pentru că piatra este anorganică. Îi va supravieţui. Deci vă spune vouă, mie, piatra este parte din destinul ei. Şi nu numai atât, de ce e camera orientată în jos? Camera e orientată în jos spre ea fiindcă ea este în fântână. Ea este în fântâna absolută a propriului sentiment al mortalităţii. De acolo trebuie să se smulgă pe sine însăşi din profunzimile mortalităţii, să intre pentru a-şi elibera spiritul. Şi acesta e momentul în care, în mintea mea, şi Elizabeth şi Bess sunt aceeaşi persoană. Dar acesta e momentul în care ea, chirurgical, se scoate pe sine din această situaţie. Deci, filmul operează pe multe, multe nivele în această scenă. Şi astfel noi spunem poveşti vizual, cu muzică, cu actori, şi la fiecare nivel e un înţeles diferit şi uneori contradictoriu. Deci cum am început toate astea? Care este procesul spunerii unei poveşti?

Cu aproape 10 ani în urmă, am auzit acest mic lucru de la un politician, un politician nu prea respectat în India. Şi el spunea că aceşti oameni din oraşe, la o singură tragere de apă la toaletă, cheltuie la fel de multă apă cât oamenii de la sate nu cheltuie în două zile. Asta mi-a dat de gândit şi am spus: "E adevărat." Am mers să-mi vizitez un prieten şi m-a făcut să aştept în apartamentul lui din Malabar Hill de la etajul 20, care este o zonă cu adevărat de lux din Mumbai. Şi el îşi făcea duş de 20 de minute. M-am plictisit şi am plecat şi când conduceam la plecare am condus prin mahalalele din Bombay, aşa cum se întâmplă mereu, şi am văzut în soarele amiezii, şiruri de femei şi copii cu găleţi aşteptând un tanc cu apă să vină să le dea apă. Şi o idee a început să se dezvolte. Cum devine acest lucru o poveste? Dintr-odată mi-am dat seama că ne îndreptăm spre dezastru.

Aşa că următorul meu film se numeşte "Paani", ceea ce înseamnă apă. Şi acum, dincolo de mitologia acestui lucru, am început să creez o lume. Ce fel de lume voi crea, şi de unde vine ideea şi designul? Deci, în mintea mea, în viitor, ei au început să construiască pasaje. Înţelegeţi ce înseamnă? Da? Au început să construiască pasaje pentru a ajunge de la A la B mai repede, dar, efectiv, ei au mers de la o zonă de relativă bogăţie la o altă zonă de relativă bogăţie. Şi apoi ceea ce au făcut a fost să creeze un oraş deasupra pasajelor. Şi oamenii bogaţi s-au mutat în partea de sus a oraşului şi au lăsat oamenilor mai săraci partea de jos, aproape 10-12% dintre oameni s-au mutat în partea de sus a oraşului.

Acum, de unde vine asta cu partea de sus şi de jos a oraşului? Există o mitologie în India despre asta -- unde se spune că, şi voi spune în Hindi, [Hindi] Corect. Ce înseamnă asta? Am spus, bogaţii stau întotdeauna şi supravieţuiesc pe umerii celor săraci. Deci, din mitologia aceasta vine partea de sus şi de jos a oraşului. Deci proiectul are o poveste.

Şi acum, ceea ce se întâmplă e că oamenii din partea de sus a oraşului sug toată apa. Amintiţi-vă cuvântul pe care l-am spus: sug. Ei absorb toată apa, o ţin pentru ei, şi alimentează cu picătura partea de jos a oraşului. Şi dacă ar fi vreo revoluţie, ar tăia apa. Şi fiindcă democraţia încă există, există o cale democratică de a spune: ei bine, dacă ne daţi ce [vrem], vă dăm apă.

Deci, bine, timpul meu a expirat. Dar pot continua spunându-vă despre cum desfăşurăm poveştile, şi despre cum poveştile, efectiv, sunt ceea ce suntem şi cum acestea pot fi traduse în discipline particulare ca cea în care sunt eu, şi anume filmul. Dar în cele din urmă, ce e o poveste? Este o contradicţie. Totul este o contradicţie. Universul este o contradicţie. Şi noi toţi căutăm constant armonia. Când te trezeşti, noaptea şi ziua sunt contradicţii. Dar te trezeşti la 4 dimineaţa. Prima rază de albastru e acolo unde noaptea şi ziua încearcă să găsească armonia dintre ele. Armonia este în notele pe care Mozart nu ţi le-a dat, dar cumva contradicţia notelor lui sugerează asta. Toate contradicţiile notelor lui sugerează armonia. Este efectul căutării armoniei în contradicţia care există în mintea unui poet, o contradicţie care există în mintea unui povestitor. În mintea unui povestitor e o contradicţie a moralităţii. În mintea unui poet e un conflict al cuvintelor. În mintea universului, între noapte şi zi. În mintea unui bărbat şi a unei femei, căutăm constat contradicţia dintre mascul şi femelă. Căutăm constant armonia dintre noi.

Întreaga idee a contradicţiei, dar acceptarea contradicţiei este spunerea unei poveşti, nu decizia finală. Problema cu multe povestiri din Holywood şi cu multe filme şi cum [neclar] spunea în a sa, că încercăm să rezolvăm contradicţia. Armonia nu e hotărârea finală. Armonia e sugerarea unui lucru care este mult mai mare decât decizia finală. Armonia e sugerarea a ceva ce este îmbrăţişat şi universal şi de eternitate şi de moment. Decizia finală e ceva mult mai limitat. Este finită. Armonia e infinită. Iar acea povestire, ca orice altă contradicţie din univers, caută armonia şi infinitul în deciziile morale, rezolvând una, dar lăsând alta să se ducă, lăsând alta să se ducă şi creând o întrebare care e importantă cu adevarat.

Mulţumesc foarte mult. (Aplauze)

Articole despre


Articole din Documentare