Dan Gilbert se intreaba: De ce suntem fericiti | SuntSanatos.ro
facebook suntsanatos.ro    pinterest suntsanatos.ro    googleplus suntsanatos.ro    rss suntsanatos.ro

Dan Gilbert se intreaba: De ce suntem fericiti?

Documentare

Dan Gilbert, autorul cărţii Stumbling on Happiness, contestă ideea că vom fi nefericiţi dacă nu obţinem ceea ce ne dorim. "Sistemul imunitar" al psihicului nostru ne permite să fim cu adevărat fericiţi chiar şi atunci când lucrurile nu merg aşa cum le-am plănuit.

spirit108

Când ai doar 21 de minute să vorbeşti,  două milioane de ani par foarte mult timp.  Dar din perspectiva evoluţiei, două milioane de ani nu înseamnă nimic.  Cu toate acestea, în ultimele două milioane de ani creierul uman aproape şi-a triplat masa,  pornind de la cele şase sute de grame ale acestui strămoş al nostru, Habilis,  şi ajungând la halca de aproape un kilogram şi jumătate pe care fiecare dintre cei de aici o poartă între urechi.  Ce are un creier mare încât natura să ţină morţiş ca fiecare dintre noi să aibă unul?

Ei bine, s-a dovedit că, atunci când creierele se triplează în mărime, ele nu doar devin de trei ori mai mari, ci capătă şi structuri noi. Iar unul dintre principalele motive pentru care creierul nostru a crescut aşa de mare este că a căpătat o porţiune nouă, denumită lobul frontal. Şi în special o parte a acestuia, numită cortex pre-frontal. Ce face cortexul pre-frontal pentru tine ca să justifice rearanjarea arhitecturală completă a craniului uman în doar o clipă la scara de timp a evoluţiei?

Ei bine, cortexul pre-frontal face o mulţime de lucruri, dar unul dintre cele mai importante lucruri pe care le face este acela că e un simulator de experienţe. Piloţii aerieni exersează în simulatoare de zbor ca să nu comită greşeli reale în avioane. Fiinţele umane au această minunată adaptare care le permite să treacă prin diverse experienţe în capetele lor înainte să le încerce în viaţa reală. Asta e o şmecherie pe care niciunul dintre strămoşii noştri nu o poate face şi pe care niciun alt animal nu o poate face la fel de bine ca noi. Este o adaptare minunată. La acelaşi nivel cu degetele opozabile, poziţia bipedă şi limbajul, este unul dintre lucrurile care au făcut ca specia noastră să coboare din copaci şi să ajungă în mall.

Acum -- (Râsete) -- toţi cei de aici aţi făcut asta. Vreau să spun că Ben and Jerry's nu vând îngheţată de ficat cu ceapă. Nu pentru că ar fi fabricat-o, ar fi încercat-o şi-ar fi zis "bleah." Ci pentru că, fără să te ridici de pe scaun, poţi simula acea aromă şi poţi spune "bleah" înainte să fabrici îngheţata.

Haideţi să vedem cum funcţionează simulatorii voştri de experienţă. Haideţi să facem un diagnostic rapid înainte să continui cu restul prezentării. Iată două viitoruri diferite pe care vă invit să le contemplaţi şi puteţi încerca să le simulaţi, pentru ca apoi să-mi spuneţi pe care credeţi că l-aţi prefera. Unul dintre ele este să câştigaţi la loterie. Asta înseamnă cam 314 milioane de dolari. Iar celălalt este să deveniţi paraplegici. Aşadar, gândiţi-vă un moment. Probabil că nici n-aveţi nevoie de un moment.

E interesant că există date despre aceste două grupuri de oameni, date despre cât de fericiţi sunt. Şi asta este exact ceea ce vă aşteptaţi, nu-i aşa? Dar nu acestea sunt datele. Pe acestea le-am inventat eu!

Acestea sunt datele reale. Aţi greşit la această întrebare de cultură generală şi abia au trecut cinci minute din prezentare. Deoarece în realitate, la un an după ce nu-şi mai pot folosi picioarele şi la un an după câştigul la loto, câştigătorii loteriei şi paraplegicii sunt la fel de fericiţi cu vieţile lor.

Acum să nu vă supăraţi prea tare că aţi greşit la această primă întrebare de cultură generală, pentru că toată lumea greşeşte mereu la toate întrebările de acest fel. Cercetările efectuate în laboratorul meu şi cele pe care le-au întreprins economiştii şi psihologii din întreaga ţară ne-au arătat ceva suprinzător. Ceva ce se cheamă prejudecata impactului, adică tendinţa simulatorului de a funcţiona rău. De a te face să crezi că diferitele rezultate sunt mai diferite decât sunt ele de fapt.

De la studii în natură la studii de laborator vedem că pierderea sau câştigarea alegerilor, pierderea sau câştigarea unui partener romantic, obţinerea sau ne-obţinerea unei promovări, trecerea sau picarea unui examen la facultate şi aşa mai departe, au mult mai puţin impact, mai puţină intensitate şi mult mai puţină durată decât se aşteaptă oamenii să aibă. De fapt, un studiu recent -- şi asta aproape că mă lasă perplex -- un studiu recent care arată cum sunt oamenii influenţaţi de traumele majore din viaţă sugerează că dacă ceva s-a întâmplat cu mai mult de trei luni în urmă, cu doar câteva excepţii, nu are niciun impact asupra fericirii voastre.

De ce? Pentru că fericirea poate fi sintetizată. Sir Thomas Brown scria în 1642: "Sunt cel mai fericit om în viaţă. Am în mine ceva ce poate transforma sărăcia în bogăţie, greutatea în prosperitate. Sunt mai invulnerabil decât Ahile; destinul n-are niciun loc în care să mă lovească." Ce maşinărie remarcabilă are tipul ăsta în capul lui?

Ei bine, e vorba exact de aceeaşi maşinărie remarcabilă pe care o avem cu toţii. Fiinţele umane au ceva la care ne-am putea gândi ca la un sistem imunitar al psihicului. Un sistem de procese cognitive, în mare parte procese cognitive non-conştiente, care îi ajută să-şi schimbe vederile lor asupra lumii, astfel încât ei să se simtă mai bine în lumile în care se găsesc. Ca şi Sir Thomas, şi voi aveţi această maşinărie. Spre deosebire de Sir Thomas, se pare că nu ştiţi asta.

Noi sintetizăm fericirea, dar credem că ea e un lucru care poate fi găsit. Nu aveţi nevoie să vă dau prea multe exemple de oameni care sintetizează fericirea, cred. Deşi vă voi arăta nişte dovezi experimentale, nu trebuie să le căutaţi foarte departe.

Ca o provocare pentru mine, fiindcă spun asta din când în când în prezentări, am luat un exemplar din New York Times şi am încercat să găsesc situaţii în care oamenii sintetizează fericirea. Şi iată trei tipi care sintetizează fericirea. "Sunt cu mult mai bine fizic, financiar, emoţional, mental şi în aproape orice alt fel." "Nu regret nicio clipă. A fost o experienţă magnifică." "Cred că a ieşit cum era mai bine."

Cine sunt aceste personaje al naibii de fericite? Ei bine, primul este Jim Wright. Unii dintre voi sunt destul de bătrâni pentru a-şi aduce aminte: a fost preşedintele Camerei Reprezentanţilor şi a demisionat ruşinos când un tânăr republican pe nume Newt Gingrich a aflat despre o afacere dubioasă cu cărţi pe care o făcuse. A pierdut totul. Cel mai puternic democrat din ţară a pierdut totul. Şi-a pierdut banii, puterea. Ce are el de spus despre asta după toţi aceşti ani? "Sunt cu mult mai bine fizic, financiar, emoţional, mental şi în aproape orice alt fel." Ce alt fel de a fi mai bine ar putea exista? Vegetal? Mineral? Animal? Le-a acoperit cam pe toate.

De Moreese Bickham n-aţi auzit niciodată. Moreese Bickham a rostit aceste cuvinte când a fost eliberat. Avea 78 de ani. Petrecuse 37 de ani într-o închisoare din Louisiana pentru o crimă pe care nu o comisese. În cele din urmă, a fost exonerat la vârsta de 78 de ani, prin dovezi ADN. Şi ce a avut el de spus despre experienţa lui? "Nu regret nicio clipă. A fost o experienţă magnifică." Magnifică! Tipul ăsta nu spune: Ei, ştiţi, erau nişte tipi de treabă. Aveau şi o sală de gimnastică." Ci "magnific," un cuvânt pe care de obicei îl păstrăm pentru lucruri precum experienţele religioase.

Harry S. Langerman a rostit aceste cuvinte, iar el e cineva pe care s-ar putea să-l fi cunoscut dar n-aţi făcut-o, pentru că în 1949 el a citit în ziar un mic articol despre un stand de hamburgeri al unor fraţi pe nume McDonalds. Şi s-a gândit: "E o idee foarte bună!" Aşa că s-a dus să-i caute. Ei i-au zis: "Îţi putem da o franciză pentru trei mii de dolari." Harry s-a întors la New York şi i-a cerut fratelui său, care era bancher de investiţii, să-i împrumute cei trei mii de dolari, iar vorbele nemuritoare ale fratelui au fost: "Idiotule, nimeni nu mănâncă hamburgeri." N-a vrut să-i împrumute banii şi, bineînţeles, şase luni mai târziu Ray Croc a avut exact aceeaşi idee. S-a dovedit că oamenii mănâncă hamburgeri şi Ray Croc, pentru o vreme, a devenit cel mai bogat om din America.

Şi în fine -- cea mai bună din toate lumile posibile -- unii dintre voi recunosc această fotografie din tinereţe a lui Pete Best, care a fost iniţial bateristul trupei Beatles, până când aceştia l-au trimis undeva cu nişte treabă şi ei au şters-o şi l-au ales pe Ringo într-un turneu. Ei bine, în 1994 când Pete Best a fost intervievat -- da, mai e baterist; da, e muzician de studio -- el a zis aşa: "Sunt mai fericit decât dacă aş fi fost cu Beatles."

OK. Avem ceva important de învăţat de la aceşti oameni şi anume secretul fericirii. Iată-l, gata să fie în sfârşit revelat. Unu: adună bogăţie, putere şi prestigiu, apoi pierde-le. (Râsete) Doi: petrece-ţi cât mai mult din viaţă în închisoare. (Râsete) Trei: îmbogăţeşte pe altcineva tare, tare de tot. (Râsete) Şi în fine: niciodată nu te alătura Beatleşilor. (Râsete)

OK. Acum eu, ca Ze Frank, pot prezice următorul vostru gând, care este "Da, sigur." Fiindcă atunci când oamenii sintetizează fericire, cum par să fi făcut aceşti domni, le zâmbim toţi, dar ne cam dăm ochii peste cap şi spunem: "Da, sigur, de fapt nu ţi-ai dorit niciodată postul." "Da, sigur. De fapt n-ai avut prea multe în comun cu ea, şi ţi-ai dat seama de asta exact când ea ţi-a aruncat inelul de logodnă în faţă."

Strâmbăm din nas fiindcă credem că fericirea sintetică nu e de aceeaşi calitate ca ceea ce am putea numi fericire naturală. Ce înseamnă aceşti termeni? Fericirea naturală este ceea ce simţim atunci când obţinem ceea ce vrem, iar fericirea sintetică este ceea ce facem atunci când nu obţinem ceea ce vrem. Iar în societatea noastră credem cu tărie că fericirea sintetică este una inferioară. De ce credem asta? E foarte simplu. Ce fel de motor economic ar mai continua să duduie dacă am crede că a nu obţine ceea ce vrem ne poate face la fel de fericiţi cu a-l obţine?

Cu scuzele de rigoare către prietenul meu Matthieu Ricard, un mall plin de călugări Zen nu va fi deosebit de profitabil pentru că ei nu-şi doresc destul de multe lucruri. Ceea ce vreau să spun este că fericirea sintetică este întrutotul la fel de reală şi de durabilă ca fericirea peste care daţi atunci când obţineţi exact ceea ce vă propuneaţi. Sunt un om de ştiinţă, aşa că am să fac asta nu cu retorică, ci înbăindu-vă în câteva date.

Să vă arăt mai întâi o paradigmă experimentală care este folosită pentru a demonstra sinteza fericirii printre bătrânii obişnuiţi. Şi nu este a mea. Este o paradigmă veche de 50 de ani, numită paradigma liberei alegeri. E foarte simplă. Oferiţi, să zicem, şase obiecte şi cereţi unui subiect să le ordoneze de la cel mai plăcut la cel mai neplăcut. În acest caz, fiindcă experimentul despre care vă voi spune le foloseşte, obiectele sunt afişe de Monet. Aşadar, oricine poate ordona aceste afişe de Monet de la cele care îi plac cel mai mult la cele care îi displac cel mai mult. Acum îţi dăm o alegere: "Se întâmplă să mai avem nişte afişe în dulap. Îţi vom da unul ca premiu de luat acasă. Avem numărul trei şi numărul patru," îi spunem subiectului. Aceasta e o alegere cam grea, pentru că niciunul nu e puternic preferat în comparaţie cu celălalt, dar în mod firesc oamenii tind să aleagă numărul trei pentru că le-a plăcut puţin mai mult decât numărul patru.

Ceva mai târziu -- pot să fie 15 minute, pot să fie 15 zile -- aceiaşi stimuli sunt puşi în faţa subiectului şi acestuia i se cere să îi re-ordoneze. "Spune-ne cât de mult îţi plac acum." Ce se întâmplă? Priviţi cum se sintetizează fericirea. Acesta este rezultatul care a fost obţinut în mod repetat. Priviţi sintetizarea fericirii. Vreţi să vedeţi din nou? Fericire! "Cel pe care l-am primit e mult mai bun decât credeam! Cel pe care nu l-am primit e naşpa!" (Râsete) Aceasta este sinteza fericirii.

Deci care e răspunsul corect la această situaţie? "Da, sigur!" Acum iată experimentul pe care l-am făcut noi şi sper ca asta să vă convingă că "Da, sigur!" nu a fost răspunsul corect.

Am efectuat experimentul cu un grup de pacienţi care aveau amnezie anterogradă. Aceşti pacienţi sunt internaţi în spital. Cei mai mulţi au sindromul Korsakoff, o psihoză polinevritică -- au băut mult prea mult şi nu-şi mai pot forma amintiri noi. OK? Îşi amintesc despre copilăria lor, dar dacă intri şi te prezinţi, iar apoi ieşi din cameră, în momentul în care te întorci ei nu mai ştiu cine eşti.

Ne-am luat afişele cu Monet la spital. Şi le-am cerut acestor pacienţi să le ordoneze de la cele care le plac cel mai mult la cele care le displac cel mai mult. Le-am dat apoi să aleagă între numerele trei şi patru. Ca toţi ceilalţi, şi ei au zis: "O, mulţumesc, doctore! E super! Chiar îmi trebuie un nou afiş. O să iau numărul trei." Le-am explicat că le vom trimite numărul trei prin poştă. Ne-am adunat materialele şi am ieşit din salon, şi am aşteptat jumătate de oră. Revenind în salon, le spunem: "Salut, ne-am întors." Pacienţii, fie binecuvântaţi, zic: "O, doctore, îmi pare rău, am o problemă de memorie, de aceea sunt aici. Nu-mi aduc aminte dacă ne-am mai întâlnit." Sigur, Jim, nu-ţi aminteşti? Am fost chiar aici cu afişele de Monet." Îmi pare rău, doctore, nu ştiu despre ce vorbeşti." "Nu-i nimic, Jim. Tot ce vreau să faci este să le ordonezi pe acestea de la cele care îţi plac cel mai mult la cele care îţi plac cel mai puţin."

Şi ei ce fac? Să verificăm mai întâi şi să ne asigurăm că sunt cu adevărat amnezici. Îi întrebăm pe aceşti pacienţi amnezici ce afiş au deja, pe care l-au ales ultima dată, care dintre ele este al lor. Şi constatăm că pacienţii amnezici pur şi simplu ghicesc. Acestea sunt controale normale, pe care dacă le-aş face cu voi, aţi şti cu toţii să spuneţi ce afiş aţi ales. Dar dacă fac asta cu pacienţi amnezici, ei n-au nici cea mai vagă idee. Nu pot alege afişul lor dintr-o înşiruire.

Asta fac subiecţii normali: sintetizează fericirea. Corect? Aceasta este schimbarea în scorul de agreabilitate, schimbarea dintre prima dată când au făcut ordonarea şi a doua oară. Subiecţii normali gândesc: -- asta este magia pe care v-am prezentat-o, acum v-o arăt în formă grafică -- "Cel pe care îl am e mai bun decât credeam. Cel pe care nu-l am, cel la care am renunţat, nu e aşa de bun pe cât credeam." Amnezicii fac exact acelaşi lucru. Gândiţi-vă la acest rezultat.

Acestor oameni le place mai mult cel pe care îl au, dar ei nici măcar nu ştiu că îl au. "Da, sigur" nu este răspunsul corect! Ce au făcut aceşti oameni când au sintetizat fericirea este că ei şi-au schimbat în mod real, adevărat, reacţiile lor afective, hedonistice şi estetice la acel afiş. Ei nu spun asta doar pentru că acum îl au, fiindcă nici nu ştiu că îl au.

Când psihologii vă arată bare să ştiţi că vă arată medii ale unor mulţimi de oameni. Cu toate astea, toţi avem acest sistem imun al psihicului, această capacitate de a sintentiza fericirea, dar unii dintre noi fac acest truc mai bine decât alţii. Iar unele situaţii permit oricui să o facă mai bine decât alte situaţii. Se dovedeşte că libertatea -- abilitatea de a te hotărî şi de a te răzgândi -- este prietenul fericirii naturale, fiindcă îţi permite să alegi dintre toate acele delicioase viitoruri şi să-l găseşti pe cel de care te bucuri cel mai mult. Dar libertatea de a alege -- de a te răzgândi şi a te hotărî --este inamicul fericirii sintetice. Şi vă voi arăta de ce.

Dilbert deja ştie, bineînţeles. Citiţi banda desenată pe măsură ce vorbesc. "Asistenţa tehnică Dogbert. Cum pot abuza de dumneavoastră?" "Imprimanta mea tipăreşte o pagină goală după fiecare document." "Şi de ce vă plângeţi că primiţi hârtie gratis?" "Gratis? Dar nu-mi daţi de fapt propria mea hârtie?" "Of, omule!" Uită-te la calitatea hârtiei gratuite în comparaţie cu prăpădita ta hârtie obişnuită! Numai un prost sau un mincinos ar spune că ele arată la fel!" "A! Acum c-ai adus vorba, într-adevăr pare ceva mai mătăsoasă!" "Ce faci aici?" "Ajut oamenii să accepte lucrurile pe care nu le pot schimba." Aşa e.

Sistemul imun al psihicului acţionează cel mai bine atunci când ne-am înfundat complet, când suntem în capcană. Asta e diferenţa dintre întâlnire şi căsătorie, corect? Adică ai o întâlnire cu un tip, iar el se scobeşte în nas şi atunci nu mai ieşi la o altă întâlnire cu el. Şi dacă eşti căsătorită cu un tip care se scobeşte în nas? Da, el are o inimă de aur, dar "Nu pune mâna pe prăjitură!" Corect? (Râsete) Găseşti o cale să fii fericit cu ce s-a întâmplat. Ceea ce vreau să vă arăt este că oamenii nu ştiu acest lucru despre ei înşişi şi această necunoştinţă poate acţiona în dezavantajul nostru categoric.

Iată un experiment pe care l-am făcut la Harvard. Am creat un curs de fotografie, un curs de fotografie alb-negru şi le-am permis studenţilor să vină şi să înveţe cum să folosească o cameră obscură. Le-am dat aşadar aparate, ei au mers prin campus, au făcut 12 fotografii cu profesorii lor preferaţi, cu camera lor de cămin, cu câinele lor şi cu toate celelalte lucruri cu care voiau să aibă amintiri de la Harvard. Ne aduc aparatul, le facem o foaie de contact, ei se decid care sunt cele mai bune două fotografii iar noi petrecem apoi şase ore învăţându-i despre camere obscure ei le măresc pe cele două, şi obţin două extraordinare fotografii lucioase de 8 pe 10 ale unor lucruri relevante pentru ei şi noi le spunem: "La care ai vrea să renunţi?" Ei zic: "Trebuie să renunţ la una?" "O, da. Ne trebuie una ca dovadă a proiectului clasei. Aşa că trebuie să îmi dai una. Trebuie să alegi. Tu păstrezi una, eu una."

Sunt două condiţii în acest experiment. Unei părţi dintre studenţi li se spune: "Dar să ştii că dacă vrei să te răzgândeşti, am s-o păstrez pe cealaltă aici, şi în următoarele patru zile, înainte s-o trimit prin poştă la centru, am să o -- (Râsete) -- da, "centru" -- "am să o înlocuiesc cu plăcere cu a ta. De fapt, am să vin în cămin la tine să ţi-o dau -- trimite-mi doar un email. Sau mai bine, te voi întreba. Dacă vreodată vrei să te răzgândeşti, e total returnabilă." Celeilalte jumătăţi dintre studenţi i se spune exact opusul: "Alege. Şi apropo, poşta pleacă în, vai, două minute, spre Anglia. Fotografia ta va zbura peste Atlantic. N-o vei mai vedea niciodată." Unei jumătăţi dintre studenţii din fiecare din aceste condiţii i se cere să facă predicţii despre cât de mult va ajunge să le placă fotografia pe care o păstrează şi fotografia la care renunţă. Alţi studenţi sunt pur şi simplu trimişi înapoi în micile lor camere de cămin iar în următoarele trei până la şase zile li se măsoară gradul în care le plac şi sunt satisfăcuţi de fotografii. Şi uitaţi-vă ce aflăm.

Înainte de toate, iată ce cred studenţii că se va întâmpla. Ei cred că probabil fotografia pe care au ales-o le va plăcea ceva mai mult decât cea la care au renunţat, dar acestea nu sunt diferenţe semnificative statistic. Este o creştere foarte mică şi nu contează prea mult dacă ei erau în condiţia reversibilă sau ireversibilă.

Greşiiiit. Simulatoare proaste. Fiindcă iată ce se întâmplă în realitate. Atât înainte de înlocuire cât şi cinci zile mai târziu, oamenii care s-au potcovit cu fotografia aceea, care nu au de ales, care nu se pot răzgândi, o plac foarte mult! Iar oamenii care deliberează -- "Să o dau înapoi? O am pe cea bună? Poate că asta nu e cea bună? Poate că am dat-o pe cea bună?" -- s-au compromis. Nu le place fotografia lor şi de fapt, chiar după ce oportunitatea de înlocuire a expirat, fotografia lor tot nu le place. De ce? Deoarece condiţia reversibilă nu stimulează sinteza fericirii.

Şi acum iată partea finală a acestui experiment. Aducem un grup complet nou de studenţi naivi de la Harvard şi le spunem, "Ştiţi, avem un curs de fotografie şi îl putem ţine în două feluri. Îl putem ţine astfel încât atunci când faceţi cele două fotografii să aveţi patru zile să vă răzgândiţi, sau putem ţine alt curs în care să faceţi cele două fotografii şi să vă hotărâţi pe loc pe care o păstraţi, fără să vă mai puteţi răzgândi. La care din cursuri aţi vrea să participaţi?" "Dăă! 66 la sută dintre studenţi, două treimi, preferă să vină la cursul în care au ocazia să se răzgândească. Alooo! 66 la sută dintre studenţi aleg să vină la cursul la care în cele din urmă vor fi profund nesatisfăcuţi cu fotografia. Fiindcă nu cunosc condiţiile în care creşte fericirea sintetică.

Shakespeare a spus-o cel mai bine, fireşte, şi el susţine teza mea aici, dar o face hiperbolic: "Nimic nu-i bun ori rău / Dar gându-l face-aşa." Poezia e frumoasă, dar nu poate avea în întregime dreptate. Nu există nimic cu adevărat bun sau rău? Chiar e adevărat că o operaţie pe vezicula biliară şi o excursie la Paris sunt acelaşi lucru? Ăsta pare să fie un test de IQ cu întrebare unică. N-au cum să fie exact acelaşi lucru.

Într-o proză mai bombastică, dar mai aproape de adevăr, s-a pronunţat părintele capitalismului modern, Adam Smith, care a spus aşa. Merită contemplat: "Marea sursă atât a suferinţelor cât şi a dezordinelor din viaţa umană pare să provină din supraestimarea diferenţei dintre o situaţie permanentă şi alta... Unele dintre aceste situaţii ar merita, fără îndoială, să fie preferate altora, dar niciuna dintre ele nu merită să fie urmărită cu acea pasionată înflăcărare care ne face să violăm regulile fie ale prudenţei, fie ale justiţiei, sau să corupem pacea viitoare a minţilor noastre, fie prin ruşinea dată de amintirea nesăbuirii noastre, fie prin remuşcarea pentru oroarea nedreptăţii noastre." Cu alte cuvinte, da, unele lucruri sunt mai bune ca altele.

Trebuie să avem preferinţe care să ne conducă într-un viitor şi nu într-altul. Dar când aceste preferinţe ne propulsează prea tare şi prea repede fiindcă am supraestimat diferenţa între acele viitoruri, suntem în primejdie. Când ambiţia noastră este ţinută în frâu, ea ne determină să muncim bucuroşi. Când ambiţia noastră scapă din frâu, ne face să minţim, să trişăm, să furăm, să facem rău altora, să sacrificăm lucruri cu adevărat valoroase. Când fricile noastre sunt ţinute în frâu, suntem prudenţi, atenţi, cugetaţi. Când fricile noastre scapă din frâu şi explodează, suntem nesăbuiţi şi laşi.

Lecţia pe care vreau să v-o dau cu toate aceste date este că dorinţele şi grijile noastre sunt toate exagerate într-un anumit grad, fiindcă avem în noi înşine capacitatea de a fabrica chiar lucrul după care alergăm când alegem experienţa.

Articole despre fericire