Anita Moorjani: O experienta in apropierea mortii | SuntSanatos.ro
facebook suntsanatos.ro    pinterest suntsanatos.ro    googleplus suntsanatos.ro    rss suntsanatos.ro

Anita Moorjani: O experienta in apropierea mortii

Documentare


Anita Moorjani a primit un diagnostic de cancer (limfom) în ultimul stadiu şi i s-a spus că mai are de trăit câteva ore. O alegere făcută "dincolo", din conştienţa sinelui adevărat, o aduce înapoi, să îşi continue viaţa în corpul care, în patru zile, se vindecă de orice urmă de cancer.
Intervievată de Lilou Macé.
AnitaMoorjani


Mai aveai doar 36 de ore de trăit, nu?
Da, cel mult 36 de ore...
Spune-ne despre cancerul tău, pentru că tu aveai cancer de mai mult timp, dar ţi s-au mai dat doar câteva ore de trăit. Aveai miliarde de celule canceroase în corp, care, totuşi, au dispărut în mod destul de miraculos, nu?
Da, aşa e... De fapt, am avut cancer timp de aproape patru ani şi... Am primit diagnosticul în 2002 şi era limfom. Şi a început să se întindă. La început n-am vrut să fac chimioterapie, pentru că îmi era foarte frică de chimioterapie. Am văzut doi oa- meni murind, care făceau chimioterapie, aşa că... Dar, din păcate, cancerul s-a întins, deşi eu încercam diferite metode alternative. Şi, uitându-mă în urmă, ştiu că principalul motiv a fost acela că, la vremea aceea, treceam printr-o perioadă de foarte multă frică. Dar... La sfârşitul lui 2005 mi-am făcut o scanare şi doctorii i-au spus soţului meu - nu mi-au spus mie, i-au spus soţului - că mai am de trăit trei luni. Cel mult, au spus ei. Însă şase săptămâni mai târziu, am intrat în comă. Dar în acea perioadă, chiar înainte de a intra în comă, eram deja... Nu puteam să merg, muşchii îmi erau complet epuizaţi. Eram total emaciată. Aveam uriaşe leziuni deschise pe piele. Respiram printr-un tub de oxigen, nu puteam să respir nesusţinută. Aveam plămânii plini de apă, aşa că tuşeam şi mă înecam mereu. Nu puteam să merg, pentru că muşchii erau deterioraţi. Dacă ieşeam, soţul meu trebuia să mă ducă într-un scaun cu rotile. Şi... deşi eram tratată în ambulator - pentru că nu voiam să stau la spital; mă duceam acasă şi aveam o asistentă. Dar în dimineaţa de 2 februarie nu m-am mai trezit. Se pare că tot corpul mi s-a umflat, iar soţul meu a sunat doctorul, care i-a spus să mă ducă de urgenţă la spital. Şi doctorul i-a spus să mă ducă la... La un alt spital, una din cele mai bune clinici de cancer din Hong Kong. Aşa că soţul meu m-a dus de urgenţă la acel spital, iar când am ajuns acolo, doctorii au spus că asta e, că sunt pe moarte. Chiar e scris şi în fişa medicală că mi-au anunţat familia că nu aveam să mai ies din comă şi că acestea erau ultimele mele câteva ore. Că mai aveam 36 de ore cel mult. Şi au spus că organele erau în blocaj şi de aia eram în comă şi de aia corpul meu se umflase complet. Pentru că organele mele încetaseră să mai funcţioneze, aşa că se acumulau toxine. Iar leziunile mele erau... Supurau, pentru că prin ele se scurgeau toxinele. Deci, eram într-o stare foarte proastă. Iar doctorii au spus că aveam tumori de mărimea unor lămâi, de la baza craniului şi până sub braţe, pe piept şi până jos, sub abdomen. Până şi creierul îmi era plin de lichid. Deci, nu mai aveam nicio şansă.

Dar, pe când toată lumea credea că eu sunt în comă, de fapt, eu eram în acest loc minunat. Era uluitor, iar eu eram conştientă de tot ce se întâmpla în jurul meu. Eram conştientă de familia mea, de cât erau de supăraţi... Şi a fost foarte emoţionant, pentru că eu nu înţelegeam de ce sunt ei aşa de supăraţi, pentru că eu mă simţeam aşa de bine... Mă simţeam liberă, practic. Toată durerea, toată suferinţa din ultimii câţiva ani, cu cancerul şi cu toată durerea din corp - eram liberă de asta şi mă simţeam uşoară. Chiar mă simţeam uşoară. Şi apoi am simţit ca şi cum aş fi fost înconjurată de ceea ce aş putea descrie numai ca fiind iubire necondiţionată. E mai mult decât asta... Până şi cuvântul "iubire"... Nu-i face dreptate. E un sentiment de... De parcă ai fi acasă. Foarte, foarte liniştitor. Şi era sentimentul ăsta foarte primitor şi liniştitor. Şi eram conştientă că... Vedeam şi auzeam şi simţeam tot ce se întâmplă. Nici măcar ce e în jurul meu. Am văzut doctorii, cum i-au spus soţului şi mamei mele, care erau acolo, că mi se opriseră organele şi că asta era. Eram pe moarte. L-au sunat pe fratele meu, să-i spună să vină... El nu era în Hong Kong şi l-au sunat să-i spună că sunt pe moarte şi că mai bine să se grăbească... Ei bine, fratele meu, chiar înainte să primească telefonul de la soţul meu, deja simţise că ceva nu era în regulă. Aşa că deja se apucase să îşi rezerve bilet de avion. Şi n-a găsit avion din oraşul în care era, aşa că a închiriat o maşină şi a condus trei ore, până în oraşul următor, ca să ia avionul. Avea sentimentul ăsta de grabă, sentimentul că vrea să vină şi să fie aici, cu mine. Şi pe când eram în starea aceea, eram conştientă până şi de fratele meu şi de ce făcea el. Cum s-a urcat în avion şi cum a venit să mă vadă. Şi apoi am avut sentimentul că nu vreau să mor până nu ajunge el aici. Nu vreau ca el să îmi vadă corpul zăcând acolo, mort, pentru că ar fi dureros pentru el. Am avut sentimentul că nu vreau să fac asta, cumva... Fratele meu e mai mare decât mine, dar eu mă simţeam cumva foarte protectoare faţă de el. Şi multe din lucrurile care s-au întâmplat pe când mă aflam în starea aceea sunt derutante, pentru că sentimentul nu era ca şi cum timpul ar fi curs liniar. Sentimentul era ca şi cum totul s-ar fi întâmplat în acelaşi timp. Orice aduceam în conştienţa mea se întâmpla, chiar în faţa mea, înţelegi? La oricine mă gândeam. L-am adus pe soţul meu în conştienţa mea şi am înţeles care era scopul meu cu el.
Am înţeles că scopul meu şi scopul lui era întârziat - noi fusesem meniţi să fim împreună în această viaţă.  Am înţeles că, dacă eu mor, avea să moară şi el. Avea să mă urmeze în curând. N-ar fi fost în stare să îşi împlinească scopul. Şi atunci am devenit conştientă de tatăl meu. Prezenţa lui era pur şi simplu în jurul meu, pentru că... Tatăl meu murise cu zece ani înainte de asta. Şi pe când eram copilă, aveam o serie de certuri cu tata, pentru că el era un hindus destul de strict, iar eu mă revoltam. El voia să am o căsătorie aranjată, iar eu nu voiam. Aşa că au fost o mulţime de chestii din astea stricte, diferenţe... Dar în starea aceea - în care e uluitor, suntem fără cultura noastră, fără ego, fără corp... Şi n-am simţit decât iubire necondiţionată de la el.

Articole despre moarte